„Mama, aici e iar murdar!” – Povestea Linei, femeia care s-a uitat pe sine

„Mama, iar ai lăsat firimituri pe masă! Nu vezi că e murdar?” Vocea Irinei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu tresar, cu buretele încă în mână. Mă uit la masa pe care tocmai am șters-o de două ori și mă întreb dacă nu cumva ochii mei nu mai văd bine sau dacă, pur și simplu, nu mai contează cât mă străduiesc. Radu, fiul meu, stă la calculator în sufragerie și nici nu ridică privirea. De când m-am mutat la ei, după ce am rămas singură, parcă am devenit invizibilă.

Azi dimineață m-am trezit înaintea tuturor, ca de obicei. Am pus apă la fiert pentru cafea și am pregătit sandvișurile pentru serviciu. Îmi place să cred că încă sunt de folos, că prezența mea contează. Dar când Irina a intrat în bucătărie și a început să inspecteze totul cu privirea ei critică, am simțit din nou acel nod în stomac. „Lina, te rog să nu uiți să speli geamurile azi. Și vezi că la baie miroase a mucegai.”

M-am uitat la ea și am vrut să-i spun că nu sunt menajeră, că sunt mama lui Radu și că am muncit o viață întreagă ca să-i fie bine. Dar cuvintele mi s-au oprit în gât. M-am apucat de treabă, ca de obicei.

În timp ce frecam cada cu peria, mi-am amintit de vremurile când Radu era mic. Îl luam în brațe după ce cădea și plângea, îi făceam supă de pui când era bolnav și îi citeam povești seara. Atunci simțeam că sunt centrul universului lui. Acum, dacă îi spun ceva, răspunde scurt sau ridică din umeri. „Mamă, lasă-mă, sunt obosit.”

Seara trecută am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei: „Nu mai suport! Parcă am o umbră prin casă. Nu face nimic bine și tot timpul trebuie să-i spun ce să facă.” Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus în camera mea mică și am plâns în pernă, încercând să nu mă audă nimeni.

Astăzi însă ceva s-a schimbat. Poate pentru că am visat-o pe mama mea. Era tânără și râdea cu poftă, așa cum n-am mai râs eu de ani buni. M-am trezit cu un dor nebun să fiu din nou eu însămi, nu doar o prezență utilitară în casa altora.

La prânz, când Irina a venit să verifice dacă am terminat curățenia, m-am oprit din șters praful și am întrebat-o: „Irina, tu crezi că eu mai sunt bună la ceva în afară de curățenie?” S-a uitat la mine surprinsă: „Ce vrei să spui?”

„Vreau să spun că nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să fiu doar femeia care spală vasele și șterge praful. Sunt mama lui Radu și am fost cineva înainte să vin aici.”

A urmat o tăcere grea. Radu a intrat în cameră și ne-a privit pe amândouă. „Ce se întâmplă aici?”

„Mama ta vrea să discutăm”, a spus Irina pe un ton rece.

Mi-am adunat curajul: „Radu, simt că nu mai am loc în casa voastră. Nu vreau să vă deranjez, dar nici nu pot trăi ca o străină.”

Radu s-a uitat la mine lung. „Mamă, știi că te iubim… dar Irina are dreptate uneori, nu prea te descurci cu treburile.”

Am simțit cum mă sufoc. „Nu despre asta e vorba! Nu vreau să fiu menajera voastră! Vreau doar să fiu mama ta.”

Irina a oftat: „Poate ar trebui să te gândești să mergi la sora ta la Ploiești. Poate acolo te-ai simți mai bine.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Sora mea are propria familie și problemele ei. De ce nimeni nu mă întreabă ce vreau eu?

În acea seară am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără rolul de mamă sau gospodină. Când m-am întors în cameră, am găsit un mesaj de la prietena mea veche, Mariana: „Lina, hai la o cafea mâine? Mi-e dor de tine!”

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Poate că nu e prea târziu să-mi regăsesc viața.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul mic – câteva haine și o carte veche de poezii – și le-am spus: „Merg la Mariana câteva zile.” Irina a ridicat din umeri, iar Radu a spus doar: „Ai grijă de tine.”

Pe drum spre Mariana m-am gândit la toate femeile care ajung să se piardă pe ele însele pentru familie. Oare câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”?

Acum stau la masa din bucătăria Marianei și beau cafeaua fierbinte. Îmi povestește despre nepoții ei și râdem împreună ca altădată.

Mă întreb: Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă nimeni nu-l vede? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine?