„Mamă, am vândut tot.” Povestea unei trădări care mi-a frânt inima

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Nu te supăra, te rog, dar… am vândut casa de la mare și mașina. Aveam nevoie de bani. Mâine plecăm.

Vocea Dariei tremura la capătul firului, dar cuvintele ei au căzut peste mine ca o sentință. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji, cum inima mi se strânge într-un pumn de gheață. Eram în sala de așteptare a spitalului județean, cu ochii fixați pe ușa albă, pe care scria „Oncologie”. Mă pregăteam să aflu dacă boala mea recidivase, dar nu-mi imaginam că lovitura adevărată avea să vină de la propriul copil.

— Ce-ai făcut, Daria? am șoptit, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam că mă prăbușesc.

— Mamă, nu aveam de ales. Vlad a rămas fără serviciu, ratele la bancă ne sufocau. Tu oricum nu mai mergi la Balaton de ani buni, iar mașina… știi că nu mai poți conduce. Am făcut-o pentru noi. Pentru familie.

Pentru familie. Cuvintele astea m-au lovit ca un pumn în stomac. Eu, care am muncit o viață întreagă, care am strâns fiecare leu, care am renunțat la visele mele pentru ca Daria să aibă tot ce-i trebuie. Eu, care am rămas singură după ce tatăl ei ne-a părăsit, și am crescut-o cu frică și speranță, cu nopți nedormite și zile de muncă până la epuizare. Eu, care am visat să-mi petrec bătrânețea la Balaton, în casa aceea mică, cu miros de lavandă și sunet de valuri. Acum nu mai aveam nimic.

— Nici măcar nu m-ai întrebat, am spus, cu vocea stinsă.

— Mamă, nu aveam timp. Totul s-a întâmplat repede. Am semnat actele ieri. Te rog să mă înțelegi. E pentru binele nostru.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Lumea din jurul meu s-a estompat. O asistentă m-a strigat pe nume, dar nu am auzit-o. M-am ridicat mecanic, cu genunchii moi, și am intrat în cabinet. Doctorul mi-a vorbit despre analize, despre tratamente, despre speranță. Dar eu nu mai auzeam nimic. Tot ce simțeam era un gol imens, o prăpastie între mine și fiica mea.

Când am ieșit din spital, am mers pe jos până acasă. Fiecare pas era o povară. Mă uitam la oameni, la fețele lor grăbite, la copii care râdeau în parc, la bătrâni care își plimbau câinii. Mă întrebam dacă și ei au simțit vreodată trădarea asta, dacă și lor li s-a frânt inima de către cineva pe care l-au iubit mai mult decât pe ei înșiși.

Acasă, m-am așezat pe canapea și am privit în jur. Pe perete, o fotografie veche cu mine și Daria, la Balaton. Ea, mică, cu părul blond, zâmbea larg, ținând în mână o găletușă roșie. Eu, tânără, cu ochii plini de speranță, o priveam ca pe cel mai de preț dar al vieții mele. Am început să plâng. Nu pentru casă, nu pentru mașină, ci pentru noi două. Pentru tot ce am pierdut între timp.

Seara, Daria a venit acasă. A intrat încet, cu ochii roșii și obrajii trași. Vlad o aștepta în mașină, cu motorul pornit.

— Mamă, te rog să nu fii supărată. Nu am vrut să te rănesc. Dar nu mai avem altă soluție. Mâine plecăm la București. Vlad a găsit ceva de lucru acolo. O să fie bine, o să vezi.

— Și eu? am întrebat, privind-o drept în ochi. Eu ce fac?

— O să te descurci. Ești puternică. Poate te muți la mătușa Ileana, sau… nu știu. O să găsim o soluție. Dar acum trebuie să plecăm.

Am simțit cum totul se rupe în mine. Am vrut să țip, să-i spun că nu așa se face, că nu așa se iubește. Dar nu am avut putere. Am rămas pe canapea, cu mâinile strânse în poală, privind-o cum își ia geanta și iese pe ușă. Nici măcar nu s-a uitat înapoi.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează, cu ochii în tavan, ascultând liniștea apăsătoare a apartamentului. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate momentele în care am pus fericirea Dariei mai presus de a mea. La toate dățile când am renunțat la mine, crezând că așa trebuie să fie o mamă bună. Și acum, la 67 de ani, eram singură, fără casă, fără mașină, fără copil.

Dimineața, am primit un mesaj: „Mamă, te iubesc. O să fie bine. Ai grijă de tine.” Atât. Nicio explicație, nicio promisiune, nicio mână întinsă. Doar un gol care mă apăsa din ce în ce mai tare.

Am început să fac ordine prin lucruri. Am găsit scrisori vechi de la Daria, desene de când era mică, felicitări de ziua mea. Fiecare amintire era o rană deschisă. Am sunat-o pe Ileana, sora mea, și i-am spus ce s-a întâmplat. A oftat adânc.

— Of, Anca, nu meriți așa ceva. Dar știi cum sunt copiii în ziua de azi… nu mai au răbdare, nu mai știu să prețuiască. Vino la mine, stai cât vrei. Nu te las singură.

Am acceptat, deși mândria mă durea. Am împachetat câteva haine, am luat fotografia de la Balaton și am plecat. Pe drum, am privit orașul cu alți ochi. Oameni grăbiți, fiecare cu povestea lui. M-am întrebat câți dintre ei au simțit vreodată că tot ce au construit se poate nărui într-o clipă, din cauza unei decizii luate de cineva drag.

La Ileana m-am simțit pentru prima dată în siguranță, dar și mai bătrână ca niciodată. Seara, la ceai, am povestit totul. Ileana m-a strâns în brațe.

— Anca, nu e vina ta. Ai făcut tot ce ai putut pentru Daria. Dar uneori, copiii uită. Sau nu înțeleg. Poate într-o zi va realiza ce a pierdut.

Am dat din cap, dar nu eram sigură că vreau să mai sper. Mă simțeam trădată, dar și vinovată. Oare am greșit undeva? Oare am iubit-o prea mult? Sau prea puțin? Oare am făcut-o să creadă că totul i se cuvine?

Zilele au trecut greu. Am încercat să-mi găsesc rostul, să nu mă gândesc la ce am pierdut. Dar fiecare dimineață era o luptă. Mă uitam la telefon, sperând să primesc un semn de la Daria. Nimic. Doar tăcere.

Într-o seară, am primit un telefon de la o vecină de la bloc. Mi-a spus că Daria a venit să mai ia câteva lucruri. Nu a întrebat de mine. Nu a lăsat niciun mesaj. Am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate supraviețui trădării propriului copil? Sau, la final, rămânem doar cu amintirile și cu întrebările fără răspuns? Voi ce ați face în locul meu?