„Mamă, asta e fiica mea”: Povestea unei mame care a învățat să ierte și să accepte

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua veche, scârțâind sub pașii lui grăbiți. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am deschis ușa și l-am văzut: palid, ud leoarcă, cu un pachet mic în brațe.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, simțind cum inima mi se strânge.
— Mamă… asta e fiica mea.
A ridicat pătura roz și am văzut un bebeluș adormit, cu obrajii roșii și buzele strânse într-un sughiț mut. Pentru o clipă, am simțit că tot universul meu se răstoarnă. Vlad avea doar șaisprezece ani. Cum era posibil?

Am tras aer adânc în piept și am încercat să nu izbucnesc. Soțul meu, Ion, a apărut în spatele meu, cu fața împietrită.
— Ce glumă e asta? a întrebat el, cu vocea tăioasă.
Vlad a ridicat privirea. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu e nicio glumă. Nu mai pot ascunde. Am greșit, dar nu pot lăsa copilul ăsta singur.

Am simțit cum furia și rușinea se amestecau în mine. Ce o să zică lumea? Vecinii? Prietenii mei de la biserică? Cum să accept că fiul meu a făcut un copil la șaisprezece ani?

— Cine e mama? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.
— Larisa. Nu vrea să păstreze copilul. Părinții ei au trimis-o la mătușa din Italia. Eu… eu nu pot s-o las pe fetiță fără nimeni.

Ion s-a retras în sufragerie, trântind ușa după el. Am rămas singură cu Vlad și cu bebelușul care plângea încet. M-am apropiat de Vlad și i-am pus mâna pe umăr.
— Hai înăuntru. Nu putem lăsa copilul afară.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la fetița aceea micuță, la Vlad care adormise pe canapea cu capul în mâini, și m-am întrebat unde am greșit ca mamă. Am crescut singură doi copii, după ce primul soț m-a părăsit pentru alta. M-am luptat cu lipsurile, cu bârfele satului, cu prejudecățile tuturor. Și acum, când credeam că viața mea intrase pe un făgaș normal, totul se năruia din nou.

Dimineața, Ion a plecat la serviciu fără să spună un cuvânt. Vlad s-a trezit devreme și a început să schimbe scutecele fetiței cu o dexteritate care m-a surprins.
— De unde știi să faci asta? l-am întrebat.
— Am citit pe internet… și m-a ajutat o vecină de la blocul Larisei.

Am simțit un val de mândrie amestecată cu tristețe. Vlad era doar un copil, dar încerca să fie bărbat.

Zilele au trecut greu. Ion nu vorbea cu Vlad decât strictul necesar. La magazin, femeile șușoteau când mă vedeau: „Ai auzit? Feciorul Mariei a făcut copil la șaisprezece ani!”

Într-o seară, după ce am culcat fetița — pe care Vlad a numit-o Ana-Maria — am izbucnit:
— Vlad, nu știu dacă pot să fac asta! Nu sunt pregătită să cresc încă un copil! Tu ai școală, ai viitorul înainte!
El s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Mamă, nu-ți cer să crești tu copilul. Vreau doar să mă ajuți… Să nu mă lași singur.

M-am prăbușit pe scaun și am plâns pentru prima dată după mulți ani. Vlad s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit…

În acea noapte am visat-o pe mama mea, care îmi spunea mereu: „Sângele apă nu se face.” M-am trezit hotărâtă: nu puteam să-mi las copilul singur în fața vieții.

Am început să-l ajut pe Vlad cum am putut: l-am învățat cum să spele hainele Anei-Maria, cum să-i facă lapte praf, cum să-i aline colicii. Încet-încet, casa noastră s-a umplut de râsete de copil și de jucării colorate.

Ion însă nu voia să audă de copil. Într-o seară, după ce s-a întors obosit de la muncă, a izbucnit:
— Eu nu pot trăi într-o casă unde nimeni nu respectă regulile! Vlad trebuia să fie la școală, nu să schimbe scutece!
— E fiica lui! am răspuns eu, tremurând de furie. Ce vrei să facem? S-o aruncăm în stradă?
Ion a tăcut mult timp, apoi a ieșit din casă fără să spună nimic.

Au urmat luni grele. Vlad mergea la liceu dimineața și avea grijă de Ana-Maria după-amiaza. Eu lucram la brutărie și încercam să țin casa pe linia de plutire. Banii erau puțini, oboseala multă, dar dragostea pentru fetița aceea ne ținea împreună.

Într-o zi, Ion s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Am intrat în sufragerie și l-am găsit privind-o pe Ana-Maria cum dormea în pătuț.
— E frumoasă… seamănă cu Vlad când era mic, a spus el încet.
M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.
— E sânge din sângele nostru…
Ion a oftat adânc:
— Poate că am fost prea aspru… Dar mi-e teamă pentru viitorul lui Vlad.
— Și mie mi-e teamă… Dar trebuie să fim alături de el.

Din acea zi, Ion a început să se apropie de nepoata lui. Îi aducea jucării mici de la piață și o legăna când plângea. Familia noastră s-a schimbat — nu mai eram perfecți în ochii lumii, dar eram împreună.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad a terminat liceul cu note bune și s-a angajat la un service auto ca ucenic. Ana-Maria crește veselă și sănătoasă — iar eu sunt bunică înainte de vreme.

Uneori mă gândesc cât de ușor ar fi fost să-l resping pe Vlad atunci când mi-a spus adevărul. Să-l las singur cu rușinea și greutatea lui. Dar dacă sângele apă nu se face? Dacă iubirea e singurul lucru care ne poate salva?

Poate că nu există familie perfectă — dar oare nu suntem mai puternici tocmai pentru că ne-am iertat unii pe alții?