„Mamă, ne-ai spus că totul e bine. Atunci de ce copiii mei au plâns de foame?”

— Mami, pot să mănânc ceva cald azi? Vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna stins prin telefon, de parcă ar fi vorbit dintr-o altă lume. Era ora două după-amiaza, iar eu eram prinsă la birou, printre hârtii și deadline-uri, când am primit apelul. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Cum adică, Vlad? Nu ați mâncat nimic?

— Bunica ne-a dat biscuiți și ceai dimineață. Acum zice că nu mai are nimic pregătit… Poate când vine seara.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Îmi lăsasem copiii, Vlad și Ilinca, pe mâna mamei mele la casa de la țară din Băicoi, convinsă că acolo vor avea parte de aer curat, joacă și mâncare ca la bunica. I-am lăsat bani, i-am făcut cumpărături, i-am scris pe hârtie tot ce trebuie să gătească. Și totuși, copiii mei erau flămânzi.

Seara, după ce am ajuns acasă, am încercat să mă liniștesc. Soțul meu, Mihai, m-a privit lung.

— Ce s-a întâmplat?

— Vlad mi-a spus că nu au mâncat nimic cald toată ziua. Mama le-a dat doar biscuiți și ceai.

— Dar i-am lăsat bani! I-ai lăsat și tu, nu?

— Da… Nu înțeleg ce se întâmplă.

A doua zi am plecat direct la Băicoi. Mama mă aștepta în curte, cu șorțul legat strâmb peste rochia veche. Copiii se jucau apatici în spatele casei.

— Mamă, ce s-a întâmplat ieri? De ce nu le-ai dat copiilor să mănânce?

Mama a oftat adânc și a evitat privirea mea.

— Am făcut ce am putut… Nu am avut timp să gătesc. M-am simțit rău. Și oricum, nu trebuie să mănânce mereu cald. Biscuiții sunt buni.

— Mamă, ți-am lăsat bani! Am cumpărat carne, legume… Totul e în frigider!

— Nu știu ce să fac cu atâtea lucruri. Mă dor mâinile, nu mai pot ca înainte. Și… banii… i-am pus deoparte pentru medicamentele mele.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Mama mea, femeia care mă crescuse cu supă de găină și plăcinte calde, nu mai putea să aibă grijă nici de ea însăși. Dar nu voia să recunoască. Și nici eu nu voiam să accept că timpul trecuse peste ea.

— Dar de ce nu mi-ai spus? De ce nu ai zis că nu poți?

— Cum să spun? Să mă faci de rușine în fața copiilor tăi? Să vadă că bunica lor nu mai e bună de nimic?

Am tăcut. În spatele casei, Ilinca plângea încet pentru că îi era foame. Vlad încerca să o liniștească.

În zilele următoare am încercat să găsesc o soluție. Am vorbit cu Mihai:

— Nu pot să o las pe mama singură cu copiii. Nu mai e în stare. Dar dacă îi spun asta direct, o să sufere enorm.

— Poate găsim pe cineva din sat să o ajute… Sau îi luăm pe copii acasă.

Am încercat să discut cu mama din nou:

— Mamă, nu vreau să te supăr, dar cred că ai nevoie de ajutor. Poate vine tanti Viorica să te ajute la gătit.

— Nu vreau pe nimeni străin în casa mea! Eu pot! Doar că uneori mă doare spatele… și mă ia amețeala…

Am început să mă simt prinsă între două lumi: copiii mei aveau nevoie de grijă și siguranță, iar mama mea avea nevoie de sprijin și înțelegere. Dar niciunul nu voia să recunoască adevărul: că timpul trece și nimeni nu rămâne veșnic puternic.

Într-o seară, după ce i-am adus pe copii acasă și i-am pus la culcare, am stat pe întuneric și m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcuse mama pentru mine. Cum mă trezea dimineața cu miros de pâine prăjită și lapte cald, cum îmi spunea povești la lumina lămpii când se lua curentul în sat. Și acum, când avea cea mai mare nevoie de mine, eu nu știam cum să o ajut fără să o rănesc.

A doua zi am mers din nou la Băicoi. Mama stătea pe bancă în curte, privind în gol.

— Mamă… știu că îți e greu să accepți ajutorul. Dar te rog… fă-o pentru copii. Pentru mine.

A oftat și a dat din cap încet.

— Poate ai dreptate… Poate că nu mai sunt bunica de altădată.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Acum încercăm să ne adaptăm: tanti Viorica vine zilnic să o ajute pe mama la gătit și la curățenie, iar eu merg mai des la țară. Copiii încă o iubesc pe bunica lor, chiar dacă uneori îi ceartă că nu le face clătite ca înainte.

Dar rana rămâne: cât de greu e să vorbești despre bani și neputință în familie? Cum poți avea grijă de cei dragi fără să-i rănești sau umilești?

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trecem prin asta și nu avem curajul să spunem adevărul? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?