„Mama, semnează pentru mine” – Povestea unei alegeri imposibile

— Mama, te rog, semnează pentru mine! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ceainicului care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Era târziu, aproape miezul nopții, iar Vlad, fiul meu de 19 ani, stătea în fața mea cu ochii umezi, ținând în mână o hârtie mototolită.

— Nu pot, Vlad… Nu pot să fac asta, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el a făcut un pas spre mine, disperarea din privirea lui tăindu-mi orice urmă de rezistență.

— Dacă nu semnezi, mă dau afară de la facultate! Nu înțelegi? E tot ce am! Tata nu trebuie să afle… Te rog!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Hârtia era o cerere de scutire medicală falsificată. Vlad chiulise aproape o lună întreagă și acum risca exmatricularea. Tot ce trebuia să fac era să semnez ca părinte că știam și susțineam motivul absențelor lui. O minciună mică, dar cu greutatea unui munte.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin bucătărie. Pe peretele galben, poza noastră de familie părea să mă privească acuzator. Eu, Vlad și soțul meu, Doru, zâmbind larg într-o vacanță la mare. Atunci nu știam că viața ne va aduce aici.

— Vlad, de ce ai făcut asta? De ce nu mi-ai spus nimic până acum?

A oftat adânc și s-a așezat la masă, cu capul în mâini.

— Nu mai pot, mamă… E prea mult. Tata are așteptări prea mari de la mine. Dacă află că am dat-o în bară… Nu vreau să-l dezamăgesc din nou.

Mi-am amintit de serile când Doru venea acasă obosit și nervos, certându-l pe Vlad pentru orice notă mai mică sau pentru fiecare greșeală. Mereu i-am spus că pune prea multă presiune pe el, dar nu m-a ascultat niciodată.

— Și dacă semnez? Ce se întâmplă după? O să continui să minți? O să-ți fie mai ușor data viitoare?

Vlad a ridicat privirea spre mine, ochii lui albaștri plini de teamă și rușine.

— Nu știu… Poate că nu. Dar acum nu văd altă cale.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul cu orice preț și cea a femeii care știe că minciuna nu e niciodată soluția. Am crescut într-o familie unde adevărul era sfânt. Mama mea îmi spunea mereu: „Mai bine o palmă dreaptă decât o minciună dulce.” Dar când e vorba de copilul tău, toate principiile se clatină.

Noaptea aceea a fost un chin. M-am rugat în șoaptă, cerând un semn. Am deschis Biblia la întâmplare și am citit: „Adevărul vă va face liberi.” Dar ce fel de libertate e aceea care îți poate distruge copilul?

Dimineața, Doru a plecat devreme la serviciu. Vlad nu a dormit deloc; îl găsisem pe canapea, cu ochii roșii și fața trasă.

— Ai decis? m-a întrebat încet.

— Nu încă. Trebuie să vorbim serios despre ce urmează. Nu pot să te ajut dacă nu-mi spui tot adevărul.

A izbucnit în plâns. Mi-a mărturisit că nu doar absentele erau problema: se simțea pierdut la facultate, nu-i plăcea deloc ceea ce studia — economia fusese alegerea lui Doru, nu a lui. Vlad visa să devină fotograf, dar nu avusese curaj să ne spună niciodată.

— Mamă, simt că trăiesc viața altcuiva… Nu mai pot! a strigat el printre lacrimi.

Atunci am înțeles că problema era mult mai adâncă decât o simplă hârtie de semnat. Era vorba despre frică, despre neputință și despre lipsa dialogului în familia noastră.

În acea zi am decis să-i spun tot lui Doru. A fost iadul pe pământ. Doru a urlat la Vlad, l-a acuzat că e leneș și nerecunoscător. Eu am încercat să-i explic că poate greșim noi ca părinți, că poate nu l-am ascultat destul. Dar Doru era surd la orice argument.

— Dacă vrei să fii fotograf, fă ce vrei! Dar nu mai ai ce căuta sub acoperișul meu! a tunat el.

Vlad s-a mutat la o prietenă pentru câteva zile. Casa era pustie fără el. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru presiunea pusă pe el, pentru lipsa mea de curaj de a-l apăra mai devreme, pentru faptul că nu am știut cum să fiu o mamă mai bună.

În fiecare seară mă rugam pentru el și pentru noi. După o săptămână, Vlad s-a întors acasă. Avea ochii mai limpezi și părea hotărât.

— Mamă, vreau să încerc să-mi urmez visul. O să muncesc part-time ca să mă întrețin și o să dau la Arte anul viitor. Poate tata n-o să mă ierte niciodată… Dar nu mai pot trăi mințind.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi mult timp. Doru n-a vorbit cu el luni întregi, dar încet-încet a început să accepte situația. Poate n-o să fie niciodată mândru de alegerea lui Vlad, dar eu am ales să-mi susțin copilul — chiar dacă asta a însemnat să-mi rănesc soțul și să-mi calc pe inimă.

Astăzi, când mă uit la pozele făcute de Vlad — oameni simpli din satul nostru sau apusuri peste dealurile Moldovei — simt că am făcut ceea ce trebuia. Dar încă mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm principiile pentru cei pe care îi iubim? Și câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere?