„Mamă, tu mereu ai putut…”: Vara în care am învățat cât de greu e să fii bunica perfectă

— Mamă, te rog, doar vara asta. Ești cea mai bună bunică din lume! — vocea lui Vlad răsuna în telefon, plină de speranță și, poate, puțină vinovăție. Am zâmbit, deși inima mi se strângea. Îmi amintesc perfect ziua aceea de aprilie: stăteam la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față, privind pe geam cum ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești.

— Sigur, Vlad, cum să nu? — am răspuns, încercând să par mai entuziasmată decât eram. — Doar pentru câteva săptămâni, nu?

— Da, mamă, doar până găsim o soluție. Nici nu-ți dai seama cât ne ajuți!

Așa a început vara mea cu Ana și Matei, nepoții mei de 7 și 10 ani. La început am fost încântată. Mi-am spus că e șansa mea să recuperez timpul pierdut cu Vlad când era mic — atunci lucram două schimburi la fabrică și nu aveam timp nici să respir. Acum, la pensie, aveam ocazia să fiu bunica pe care mi-am dorit-o mereu.

Primele zile au fost ca un vis: am făcut clătite împreună, am desenat pe asfalt cu creta colorată, am citit povești până târziu în noapte. Ana mă striga „buni” și mă îmbrățișa cu mânuțele ei mici. Matei mă provoca la șah și râdea când îl lăsam să câștige. Mă simțeam utilă, iubită, importantă.

Dar încet-încet, oboseala a început să se strecoare. Copiii nu mai voiau să iasă afară, preferau tableta și desenele animate. Se certau din orice: cine spală vasele, cine stă la geam, cine primește ultima felie de pepene. M-am trezit ridicând vocea mai des decât mi-aș fi dorit.

— Buni, Matei m-a împins! — țipa Ana într-o zi.

— Nu-i adevărat! Ea a început! — răspundea Matei, cu ochii plini de lacrimi.

Încercam să-i împac, dar simțeam cum răbdarea mi se topește ca untul pe plită. Seara adormeam epuizată, cu gândul la zilele când casa era liniștită și singurătatea nu părea chiar atât de rea.

Am început să le scriu mesaje lui Vlad și Oanei:

— Poate ar fi bine să-i luați măcar în weekenduri…

Răspunsurile veneau scurte și grăbite:

— Mamă, avem mult de lucru. Știi cum e…

— Oana are deadline-uri. Eu sunt cu proiectul la firmă…

Într-o seară, după ce copiii au adormit târziu (iar eu aproape plângeam de oboseală), Vlad m-a sunat.

— Mamă, sper că nu te superi… Știi că nu avem pe nimeni altcineva.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să par nerecunoscătoare sau slabă.

— Nu mă supăr… Dar e greu uneori. Sunt bătrână, Vlad.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… mereu ai putut. Tu ai crescut singură un copil. Ești cea mai puternică femeie pe care o știu.

Cuvintele lui m-au durut mai mult decât ar fi trebuit. Da, am putut atunci — dar eram tânără! Acum mă dor genunchii când urc scările și mă sperii când Ana face febră sau Matei cade cu bicicleta.

Într-o duminică dimineață, Oana a venit să-i ia pe copii pentru câteva ore. Am încercat să-i spun cât de greu îmi este.

— Oana… poate ar trebui să găsiți o bonă sau să-i duceți la un club…

Ea a oftat și a ridicat din umeri:

— Ale mamo, tu mereu ai putut… Și mama mea lucrează încă. Nici nu știi cât apreciem ce faci!

Dar nu părea sinceră. Am simțit că vorbele ei sunt doar o scuză ca să nu caute altă soluție.

Au trecut săptămânile. Vara s-a transformat într-un maraton de compromisuri: am renunțat la întâlnirile cu prietenele mele din parc, la serialele mele preferate și chiar la vizitele la medic pentru controalele anuale. Totul pentru ca Vlad și Oana să-și poată vedea de carieră.

Într-o seară am cedat. Copiii se certau iar pentru telecomandă. Am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Vreau liniște!

Ana s-a uitat la mine speriată. Matei a ieșit trântind ușa balconului.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Pentru prima dată m-am simțit vinovată că nu pot fi bunica perfectă pe care toți o așteaptă.

Când Vlad a venit să-i ia acasă la finalul verii, m-a îmbrățișat scurt.

— Mulțumim, mamă. Fără tine nu ne-am fi descurcat.

Dar în ochii lui am văzut mai degrabă ușurare decât recunoștință.

Acum casa e iar liniștită. Dar liniștea asta doare altfel decât înainte. Mă întreb dacă sacrificiul meu chiar a contat sau dacă am fost doar o soluție comodă pentru niște părinți prea ocupați ca să-și crească propriii copii.

Oare cât valorează dragostea unei bunici? Și cine are grijă de sufletul nostru când toată lumea așteaptă doar să „putem mereu”?