„Mamă, vinde apartamentul!” – Povara unei alegeri imposibile

— Mamă, te rog, vinde apartamentul! Pentru noi e singura șansă!

Cuvintele lui Radu m-au lovit ca un trăsnet. Nici nu apucasem să-mi dau jos paltonul, iar el stătea în hol, cu micuța Ana în brațe, obrajii roșii de plâns și ochii umflați de nesomn. În spatele lui, Ioana, nora mea, se uita în podea, încercând să-și ascundă lacrimile. Aerul era greu, ca înaintea unei furtuni.

— Radu, ce s-a întâmplat? De ce vorbești așa?

— Mamă, banca ne-a pus poprire pe conturi. Dacă nu plătim restanțele la credit până la sfârșitul lunii, ne scot din casă. Nu mai avem pe nimeni. Te rog…

Am simțit cum mi se strânge inima. Apartamentul meu din Drumul Taberei era tot ce aveam. Aici am crescut-o pe Raluca, fiica mea care a plecat în Italia și nu mai dă niciun semn de ani buni. Aici am rămas văduvă la 52 de ani, când Mihai s-a stins pe neașteptate. Aici am învățat să trăiesc singură, să-mi găsesc liniștea printre cărți și ghivece cu mușcate.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Radu…

— Știu că te doare, mamă! Dar nu mai avem altă soluție! Ioana nu mai are serviciu de când a născut-o pe Ana. Eu abia dacă mai prind două-trei zile de muncă pe șantier. Totul s-a scumpit, facturile ne sufocă…

Ioana a ridicat privirea spre mine, ochii ei albaștri plini de rușine și speranță.

— Doamnă Elena… Nu vrem să vă facem rău. Dar dacă pierdem casa… Ana va rămâne pe drumuri.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-mi salva copilul și teama de a rămâne fără adăpost la bătrânețe. Am încercat să-mi adun gândurile.

— Și eu unde mă duc dacă vând apartamentul?

Radu a oftat adânc.

— Poți veni cu noi… O să ne descurcăm împreună.

Am zâmbit amar. Îmi imaginam deja cum ar fi să locuiesc cu ei într-un apartament mic, să aud zilnic certurile lor mocnite, să nu am niciun colț al meu unde să-mi plâng singurătatea. Știam că nu ar fi bine pentru nimeni.

— Mamă, te rog… Nu mai avem timp!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la toate femeile de vârsta mea care au rămas singure și s-au agățat cu disperare de puținul lor: o casă, o pensie mică, o floare la geam. M-am gândit la Raluca, care nu m-a sunat nici măcar de Crăciun. La Mihai, care mi-ar fi spus: „Elena, nu-ți sacrifica liniștea pentru nimeni”.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și am făcut calcule: cât aș primi pe apartament? Unde m-aș putea muta? O garsonieră la periferie? Un azil privat? Sau poate la țară, la sora mea Maria, care abia se descurcă cu pensia ei?

A doua zi dimineață, Radu m-a sunat din nou.

— Mamă… Ai luat o decizie?

— Nu pot încă… Dă-mi timp.

— Nu mai avem timp! Banca ne presează!

Am simțit cum vocea lui devine aspră, aproape acuzatoare.

— Știi ce? Dacă ai fi fost o mamă adevărată…

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng.

— Radu! Nu vorbi așa cu mama ta! — a intervenit Ioana.

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată că nu pot face mai mult pentru el. Dar oare cât trebuie să se sacrifice o mamă? Unde se termină datoria față de copil și unde începe dreptul la propria viață?

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rude: „Elena, ai auzit ce necaz are Radu? Cum poți sta liniștită?” Vecina de la trei m-a privit cu reproș când m-a văzut la piață: „Eu mi-aș da și sufletul pentru copiii mei!”

M-am simțit tot mai singură și împinsă spre margine. Într-o seară, am găsit un bilet sub ușă: „Mamă, dacă nu ne ajuți acum, să nu te mai aștepți să ne vezi vreodată.”

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată chiar de propriul copil. M-am întrebat dacă toate sacrificiile făcute pentru el au fost în zadar.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am mers la notar să mă interesez ce presupune vânzarea apartamentului. Doamna notar m-a privit lung.

— Sunteți sigură că vreți să faceți asta?

— Nu știu… Dar nu mai pot trăi cu presiunea asta.

Pe drum spre casă m-am oprit în parc și am privit copiii jucându-se în nisip. Mi-am amintit de Radu mic, alergând printre leagăne cu obrajii roșii de bucurie. Unde s-a pierdut copilul acela? Când a devenit un bărbat atât de disperat?

În seara aceea am chemat familia la masă.

— Am decis să nu vând apartamentul. Îmi pare rău, dar nu pot renunța la tot ce am construit o viață întreagă. Voi încerca să vă ajut altfel: vă dau cât pot din pensia mea în fiecare lună. Dar casa asta rămâne singura mea siguranță.

Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Atunci să știi că pentru mine nu mai exiști!

Ioana a început să plângă în hohote. Ana s-a speriat și a început să țipe.

Am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nespălate și inima frântă.

Acum stau în fotoliu și mă uit la poza lui Radu mic, cu zâmbetul lui larg și ochii plini de speranță. Oare am greșit ca mamă? Oare e drept ca părinții să-și sacrifice totul pentru copii? Sau vine un moment când trebuie să ne gândim și la noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?