Mașina, familia și iertarea nerostită – povestea unei românce despre încredere și dezamăgire
— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Ploiești. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii în pământ, iar fratele meu, Vlad, se uita la mine ca și cum aș fi fost dușmanul lui de moarte.
Era o după-amiază de duminică, iar eu tocmai mă întorsesem de la București, unde lucrez ca asistentă medicală. Mașina mea, un Logan vechi, era tot ce aveam mai de preț după atâția ani de muncă. O lăsasem acasă, la mama, ca să nu plătesc parcare scumpă în capitală. I-am spus clar: „Mama, te rog, ai grijă de ea. Nu o da nimănui fără să mă întrebi.”
Dar când am ajuns acasă, am găsit-o pe stradă, cu bara din față făcută zob și cu o zgârietură adâncă pe portieră. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat val-vârtej în casă, iar Vlad a recunoscut imediat, fără să clipească:
— Am avut nevoie să merg până la supermarket. Nu credeam că se va întâmpla ceva. A fost doar o clipă de neatenție.
Mama a încercat să-l apere:
— E fratele tău, nu a vrut să facă rău. Și oricum, e doar o mașină, nu e sfârșitul lumii.
Dar pentru mine era mai mult decât o mașină. Era simbolul independenței mele, al efortului meu. Și mai ales, era vorba de încredere. Încrederea pe care o dădusem mamei, iar ea o aruncase la gunoi fără să clipească.
— Nu e vorba doar de mașină! am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. E vorba că nu m-ați respectat! Că nu contează ce spun eu!
Vlad a ridicat din umeri, cu aerul acela de adolescent veșnic neînțeles, deși are deja 24 de ani:
— Mereu faci din țânțar armăsar. Nu poți să treci peste?
M-am uitat la mama, așteptând măcar o scuză. Dar ea a oftat și a spus încet:
— Nu vreau să ne certăm pentru prostii. Hai să fim o familie.
Atunci am simțit că mă sufoc. Mereu așa era: orice problemă se ascundea sub preș, orice greșeală era iertată fără să fie recunoscută. Iar eu eram mereu cea care „face scandal”, cea care „nu știe să ierte”.
Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. În minte mi se derulau toate momentele în care am fost dată la o parte: când am vrut să merg la facultate în alt oraș și mi s-a spus că „nu e pentru noi”, când am muncit două joburi ca să-mi iau mașina și nimeni nu m-a felicitat, doar au întrebat dacă pot să o folosească și ei.
Telefonul mi-a vibrat. Era un mesaj de la prietena mea, Ioana: „Ai ajuns acasă? Cum e?” Am vrut să-i scriu totul, dar nu știam de unde să încep. Cum să explic că doare mai tare lipsa unui simplu „iartă-mă” decât orice daună materială?
Seara, la cină, atmosfera era apăsătoare. Tata, care de obicei nu se bagă, a încercat să destindă lucrurile:
— Lasă, măi, că se repară. Important e că nu s-a întâmplat nimic grav.
Am simțit cum mă închid și mai tare. Nimeni nu voia să vorbească despre ce conta cu adevărat. Am lăsat furculița jos și am spus:
— Dacă nu pot avea încredere că mă ascultați, atunci ce rost are să mai vin acasă?
Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Nu fi rea, Maria. Știi că te iubim.
— Atunci de ce nu puteți să-mi spuneți măcar o dată „ne pare rău”? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?
Vlad a pufnit:
— Ești prea sensibilă.
Am simțit că explodez. M-am ridicat de la masă și am ieșit din casă, trântind ușa. Am mers pe stradă, printre blocurile cenușii, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am simțit din nou copilul acela care nu e niciodată destul de bun, care trebuie să tacă și să înghită.
A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a spus încet:
— Știu că te-am rănit. Dar nu știu cum să-ți spun altfel. La noi în familie nu prea se cere iertare…
Am privit-o lung. Era prima dată când recunoștea ceva. Am simțit un nod în gât.
— Poate ar trebui să învățăm împreună, am spus eu, cu vocea stinsă.
A zâmbit trist și m-a luat în brațe. Pentru o clipă, am simțit că poate există speranță. Dar rana era încă acolo.
Acum, când mă uit la mașina zgâriată, mă întreb: oare câte familii ca a mea trăiesc cu iertări nerostite și cuvinte nespuse? Oare cât de greu e să spui „îmi pare rău” și să asculți cu adevărat? Voi ați trecut prin așa ceva?