Mașina fratelui pe numele meu – Poveste despre încredere, trădare și familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Am urlat, cu mâinile tremurânde, ținând în mână plicul cu somația de la bancă. Era a treia oară luna asta când primeam o scrisoare de executare silită. Mama stătea la masă, cu ochii în lacrimi, iar tata se plimba nervos prin bucătărie, bombănind ceva despre „copiii din ziua de azi”.

Totul a început acum un an, într-o seară rece de noiembrie. Vlad venise acasă cu ochii mari și vocea tremurândă. „Soră, am nevoie de ajutorul tău. Nu mă ajută nimeni altcineva. Am găsit o mașină la mâna a doua, perfectă pentru serviciu. Dar nu pot să o iau pe numele meu… am niște probleme cu banca.”

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Vlad era fratele meu mai mic, mereu visător și mereu cu capul în nori. De câte ori nu-l scosesem din belele? Dar de data asta era altceva. Era vorba de un credit pe cinci ani, pe numele meu. Am ezitat, dar privirea lui disperată m-a convins. „Bine, Vlad. Dar promite-mi că vei plăti ratele la timp.”

A semnat cu mâna tremurândă și m-a îmbrățișat strâns. „Promit, soră! N-o să te dezamăgesc!”

Primele luni au trecut fără probleme. Vlad își făcea ratele la timp, iar eu mă liniștisem. Dar apoi au început întârzierile. Întâi o lună, apoi două. Îmi spunea mereu că are probleme la muncă, că șeful nu i-a dat salariul la timp sau că a avut cheltuieli neprevăzute. Îl credeam, pentru că era fratele meu.

Într-o zi, m-a sunat mama plângând: „Irina, banca a sunat acasă! Ce se întâmplă? De ce ești tu datoare?” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Tata a aflat și el și a început scandalul: „Ți-am spus să nu te bagi! Vlad nu se schimbă niciodată!”

Am încercat să vorbesc cu Vlad. L-am găsit într-un bar din cartier, cu prietenii lui vechi. „Vlad, trebuie să rezolvi! Mă distrugi! O să-mi pierd apartamentul!” El a dat din umeri: „O să fac rost de bani, promit! Nu te mai stresa atâta!”

În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru el: când eram mici și îi dădeam ultimul covrig, când l-am ajutat să treacă Bac-ul copiindu-i temele, când i-am plătit chiria ca să nu ajungă pe stradă. Mereu am fost acolo pentru el. Dar acum simțeam că mă sufoc.

Lunile au trecut și datoriile s-au adunat. Am început să primesc telefoane de la recuperatori. La serviciu nu mă mai puteam concentra; șefa mi-a atras atenția că sunt mereu absentă cu mintea. Prietenul meu, Radu, s-a săturat și el: „Nu poți trăi viața lui Vlad! Ai și tu dreptul la liniște!”

Într-o seară, după ce am primit încă o somație de plată, am izbucnit în plâns în fața părinților mei.
— Nu mai pot! Nu mai pot să-l salvez pe Vlad!
Mama m-a luat în brațe: „E fratele tău… Trebuie să-l ajuți.”
Tata a dat cu pumnul în masă: „Ajunge! Dacă nu învață acum, n-o să învețe niciodată!”

A doua zi am mers la Vlad acasă. L-am găsit jucând FIFA pe canapea.
— Vlad, trebuie să vindem mașina! Nu mai pot plăti ratele!
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.
— Nu pot fără ea! Cum ajung la muncă?
— Vlad, dacă nu faci ceva acum, pierd tot ce am!

A tăcut câteva secunde.
— Bine… O vindem. Dar vreau jumătate din bani!
M-am uitat la el șocată.
— Jumătate? Vlad, e pe numele meu! Eu plătesc ratele!
El a ridicat din umeri.
— E și munca mea…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt între noi. Am pus anunț pe OLX și am vândut mașina cu 3.000 de euro mai puțin decât datoria rămasă. Restul banilor i-am luat din economiile mele – banii strânși pentru avansul la un apartament nou.

După vânzare, Vlad n-a mai dat niciun semn câteva luni. Mama mă ruga să-l sun; tata spunea că e mai bine așa. Eu mă simțeam golită de orice energie. Prietenii mei mă evitau – nu mai suportau să mă audă plângându-mă.

Într-o zi, Vlad a apărut la ușa mea cu o pungă de covrigi și o cafea ieftină.
— Iartă-mă, soră… N-am știut cât te doare.
L-am privit lung.
— Vlad, nu e vorba doar de bani. E vorba că nu pot să fiu mereu colacul tău de salvare.
A dat din cap trist.
— Știu… O să încerc să mă schimb.

Nu știu dacă s-a schimbat cu adevărat sau dacă povestea asta se va repeta iar și iar. Ce știu e că am învățat cât de subțire e linia dintre sacrificiu și autodistrugere atunci când vine vorba de familie.

Uneori mă întreb: până unde merită să mergem pentru cei dragi? Și cine ne salvează pe noi când ne pierdem pe noi înșine încercând să-i salvăm pe alții?