Medicul care a cerut bani înainte de tratament: O poveste de regret și remușcare

— Domnule doctor, vă rog, nu am bani la mine acum, dar vă promit că mâine vă aduc tot ce trebuie, doar ajutați-o pe mama! vocea Anei tremura, iar ochii ei mari, plini de lacrimi, mă priveau cu disperare. Era aproape ora opt seara, iar eu eram epuizat după o zi întreagă de consultații, telefoane și alergătură între cabinete. În mintea mea, se dădea o luptă: să cedez sau să rămân ferm pe poziție? În ultimii ani, prea mulți pacienți promiseseră că vor plăti „mâine”, dar nu mai reveniseră niciodată. Cabinetul meu privat abia se ținea pe linia de plutire, iar datoriile se adunau.

— Îmi pare rău, Ana, dar regula e regulă. Fără plată, nu pot începe consultația. Așa funcționează lucrurile aici, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam cum mă apasă vinovăția.

Ana a oftat adânc, și-a strâns mama de mână și a ieșit încet din cabinet. Am rămas singur, cu ecoul pașilor lor în urechi și cu un gol în stomac. M-am uitat la ceas: 20:10. Am oftat și eu, mi-am strâns lucrurile și am pornit spre casă. Pe drum, semafoarele păreau să se alinieze împotriva mea, fiecare roșu prelungindu-mi agonia. În minte îmi răsuna vocea Anei, iar chipul mamei ei, palidă și slăbită, nu-mi dădea pace.

Ajuns acasă, am găsit-o pe soția mea, Irina, așteptându-mă cu cina pe masă. — Ai avut o zi grea? m-a întrebat ea, văzându-mi fața posomorâtă. Am dat din cap, fără să spun nimic. M-am așezat la masă, dar nu am putut să mănânc. Irina s-a apropiat și m-a atins ușor pe umăr. — Ce s-a întâmplat, Mihai?

Am oftat și i-am povestit totul. — Poate că ai făcut ce trebuia, a încercat ea să mă liniștească. Dar eu nu eram convins. În noaptea aceea, nu am putut dormi. Mă întorceam de pe o parte pe alta, gândindu-mă la Ana și la mama ei. Dacă femeia aceea avea ceva grav? Dacă nu mai apuca ziua de mâine?

A doua zi, la prima oră, am sunat la numărul de telefon pe care Ana îl lăsase la recepție. Nu a răspuns nimeni. Am încercat din nou, de mai multe ori, dar fără succes. O neliniște apăsătoare m-a cuprins. Am întrebat la spitalul de gardă dacă nu cumva a ajuns acolo o pacientă cu simptomele descrise de Ana. — Da, a venit aseară o doamnă în stare gravă, mi-a spus asistenta de la urgențe. Din păcate, a fost prea târziu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am închis telefonul și am rămas nemișcat, cu privirea pierdută. Toată ziua am mers ca un robot, fără să pot vorbi cu nimeni. Seara, când am ajuns acasă, Irina m-a găsit plângând în bucătărie. — Nu pot să cred că am lăsat-o să plece, i-am spus printre suspine. — Mihai, nu e vina ta, a încercat ea să mă liniștească, dar știam că nu e adevărat.

În zilele următoare, am aflat că Ana era singură la părinți, iar mama ei era tot ce avea. Nu aveau bani, trăiau dintr-o pensie mică, iar Ana lucra cu jumătate de normă la o brutărie. M-am dus la înmormântare, deși nu știam dacă am dreptul să fiu acolo. Ana m-a văzut și a venit spre mine, cu ochii roșii de plâns. — Dacă ați fi ajutat-o, poate ar mai fi trăit, mi-a spus cu voce stinsă. Nu am avut ce să răspund. Am plecat cu capul plecat, simțind că nu merit iertarea ei.

De atunci, nu am mai putut lucra la cabinetul privat. Am început să fac voluntariat la un centru social, unde tratez oameni fără posibilități. Încerc să-mi găsesc liniștea, dar nu cred că voi uita vreodată acea seară. Mă gândesc mereu: ce preț are, de fapt, o viață? Și cât valorează o regulă, atunci când în joc e suferința unui om?

Oare câți dintre noi am făcut alegeri pe care le regretăm? Și ce putem face ca să nu mai repetăm aceleași greșeli?