Miracolul de Crăciun din cartierul nostru: O inimă care a ales să bată

— Nu are puls! Nu are puls! am auzit vocea asistentei, spartă de panică, în timp ce mă uitam neputincioasă la chipul palid al fiului meu nou-născut. Era Ajunul Crăciunului, iar în salonul rece de la Maternitatea Giulești, timpul părea că s-a oprit. Mâinile mele tremurau pe marginea patului, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi înainte să apuc să înțeleg ce se întâmplă cu adevărat.

— Doamnă, vă rog, trebuie să ieșiți! a spus o altă asistentă, încercând să mă împingă ușor spre ușă. Dar nu puteam să mă mișc. Nu puteam să respir. Vlad, băiețelul meu mult așteptat, nu plângea. Nu făcea nimic. Era ca o păpușă mică și albastră pe care doctorii încercau să o readucă la viață.

Soțul meu, Sorin, a intrat val-vârtej în salon, cu ochii roșii de la plâns și cu vocea răgușită:
— Ce se întâmplă? Ce are copilul? De ce nu plânge?

Nimeni nu ne răspundea. Doar sunetul aparatului de resuscitare și șoaptele disperate ale medicilor umpleau încăperea. În acele minute, am simțit cum tot universul nostru se prăbușește. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani: tratamentele chinuitoare pentru fertilitate, certurile cu mama mea care nu înțelegea de ce nu pot avea copii „ca toată lumea”, sacrificiile făcute pentru a strânge bani de analize și consultații private.

— Nu trebuia să te grăbești cu copilul ăsta! îmi spusese mama cu o seară înainte, când îi povestisem că am contracții. — Ești prea slabă, prea stresată! Nu vezi că nici Sorin nu mai e omul de altădată?

Acum, toate reproșurile ei îmi răsunau în cap ca niște blesteme. Dacă avea dreptate? Dacă eu eram de vină că Vlad nu respira?

— Încercați încă o dată! a strigat doctorul Popescu, transpirat și cu mâinile pline de sânge. — Nu renunțăm!

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Sorin m-a prins de braț și m-a tras spre el.
— Nu-l lăsa să plece, Doamne… Nu-l lăsa…

Nu știu cât a durat. Poate două minute, poate douăzeci. Pentru mine a fost o eternitate. Apoi, dintr-o dată, un sunet ascuțit a spart liniștea: un țipăt firav, dar atât de puternic încât am simțit cum mi se rupe inima de bucurie. Vlad plângea! Vlad trăia!

Am izbucnit amândoi în plâns, îmbrățișați acolo, pe holul spitalului. Doctorul Popescu a ieșit din salon cu Vlad în brațe, încă legat la aparate.
— E un miracol… Nu știu cum să vă spun… Copilul dumneavoastră n-a avut puls aproape șapte minute. Dar acum e stabil. Va trebui să-l monitorizăm atent…

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat cu ochii pe geamul secției de neonatologie, privind cum asistentele îi schimbau perfuziile și îi monitorizau fiecare respirație. Sorin a plecat acasă să-i spună mamei mele ce s-a întâmplat.

A doua zi dimineață, mama a venit la spital cu ochii umflați de plâns și cu un cozonac cald în brațe.
— Iartă-mă, fata mea… N-am știut cât te doare… N-am știut că poți fi atât de puternică…

Am plâns împreună, ținându-ne de mâini prin geamul rece al secției. Pentru prima dată după ani întregi de tensiuni și reproșuri, am simțit că suntem din nou o familie.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții: analize peste analize, temeri că Vlad ar putea avea sechele neurologice, certuri între mine și Sorin din cauza oboselii și stresului.
— Tu nu vezi că nu mai pot? a izbucnit el într-o seară. — M-am săturat să trăim cu frica asta!
— Și eu crezi că pot? am răspuns printre lacrimi. — Dar trebuie să fim puternici pentru el!

Într-un final, după zece zile care au părut o viață întreagă, medicii ne-au dat voie să-l luăm acasă. Vlad era mic și fragil, dar respira singur și ne privea cu ochi mari și curioși.

Crăciunul l-am petrecut toți trei acasă, cu bradul împodobit și colinde la radio. Mama a venit cu sarmale și prieteni vechi au trecut pe la noi cu daruri pentru „copilul-minune”.

În fiecare seară îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: ce forță nevăzută l-a adus înapoi la noi? Cum ar fi fost viața noastră dacă nu ar fi existat acest miracol? Și oare câți părinți ca noi trăiesc aceeași spaimă fără să aibă norocul nostru?

Poate că adevărata minune nu este doar faptul că Vlad trăiește, ci că noi am reînvățat să fim o familie. Voi ce ați face dacă ați primi o a doua șansă la fericire?