Mirosul pâinii calde și tăcerea care ne-a despărțit: Povestea unei iubiri pierdute
— Mirela, iar ai uitat să cumperi pâine? Glasul lui Radu răsună din hol, tăios, ca o lamă subțire. Mâinile îmi tremură pe punga cu legume, iar inima îmi bate nebunește. Încerc să-mi adun gândurile, să nu izbucnesc. E doar o pâine, îmi spun, dar știu că nu e vorba doar despre atât.
— Am avut o zi groaznică la birou, Radu. Am uitat, îmi pare rău, răspund încet, aproape șoptit.
El oftează teatral și trântește geanta pe masă. — Mereu ai scuze. Mereu ești obosită. Ce e așa greu să ții minte un lucru simplu?
Mă uit la el și simt cum se adună în mine toate cuvintele nespuse din ultimii ani. Toate serile în care am gătit, am spălat, am încercat să fiu femeia pe care credeam că o vrea. Toate momentele în care mi-am înghițit lacrimile ca să nu-l supăr.
— Nu e vorba de pâine, Radu. Și tu știi asta.
Se uită la mine surprins, ca și cum nu s-ar fi așteptat să ripostez. — Atunci despre ce e vorba, Mirela? Despre faptul că nu mai faci nimic pentru noi? Că totul cade pe umerii mei?
Simt cum mă sufoc. — Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează, cea care tace! Tu nu vezi cât mă doare?
El ridică din umeri, defensiv. — Eu nu ți-am cerut nimic imposibil. Doar să fii atentă la lucrurile mici.
— Dar eu? Cine e atent la mine? Cine mă întreabă dacă sunt bine?
Tăcerea cade între noi ca o cortină grea. În bucătărie miroase a ceapă prăjită și a frustrare veche. Aud televizorul pornit la vecini și pașii fiului nostru, Vlad, care se furișează în camera lui ca să nu ne audă certându-ne iar.
În acea seară, după ce Radu pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe podeaua rece și plâng în hohote. Îmi amintesc de începuturile noastre: de serile când mergeam la plimbare prin Herăstrău, de râsetele noastre sincere, de promisiunile făcute sub stele. Unde s-au dus toate astea?
A doua zi dimineață, mă trezesc devreme și mă duc la brutăria din colț. Cumpăr două pâini calde, le strâng la piept și simt mirosul acela familiar care mă duce cu gândul la copilărie. Mama făcea pâine în fiecare sâmbătă și casa mirosea a liniște. Acum, liniștea doare.
Când ajung acasă, Radu e deja plecat. Pe masă găsesc un bilet: „Nu știu cât mai pot continua așa.” Mă privesc în oglindă și nu mă recunosc. Cine sunt femeia asta cu ochii umflați de plâns și sufletul gol?
În zilele următoare, încerc să vorbesc cu el. Îi propun să mergem la consiliere de cuplu. Refuză scurt: — Nu cred că ne mai ajută ceva.
Vlad începe să evite mesele în familie. Îl aud vorbind la telefon cu prietenii lui despre cât de tensionată e atmosfera acasă. Într-o seară îl găsesc plângând în camera lui.
— Mamă, voi o să divorțați?
Îl iau în brațe și simt cât de mult l-am rănit fără să vreau. — Nu știu, puiule… Dar promit că voi face tot ce pot să fie bine.
Mă apuc să citesc despre relații, despre comunicare, despre cum să-ți regăsești identitatea într-o căsnicie care te strivește. Îi scriu lui Radu o scrisoare lungă în care îi spun tot ce n-am avut curajul să-i spun niciodată: cât m-am simțit invizibilă, cât m-am sacrificat fără să cer nimic în schimb, cât mi-e dor de noi cei de la început.
Nu-mi răspunde imediat. Trec zile întregi în care ne salutăm scurt dimineața și ne culcăm spate în spate. Într-o duminică dimineață, când soarele intră timid pe fereastră, îl aud suspinând lângă mine.
— Mirela… Poate am greșit amândoi. Poate ne-am pierdut pe drum.
Îl privesc cu ochii plini de lacrimi și îi iau mâna în a mea. — Eu încă te iubesc, Radu. Dar nu mai pot trăi așa.
El dă din cap încet și pentru prima dată după mult timp simt că mă ascultă cu adevărat.
Începem să vorbim mai mult, să ne spunem temerile și durerile fără să ne judecăm. Nu e ușor; fiecare discuție scoate la suprafață răni vechi și resentimente adânci. Dar încet-încet, găsim puterea să ne iertăm unul pe celălalt.
Totuși, ceva s-a schimbat iremediabil între noi. Poate dragostea nu moare peste noapte, dar nici nu rămâne neschimbată când e hrănită doar cu tăceri amare.
Acum, după luni de încercări și eșecuri, stau singură la masa din bucătărie cu o felie de pâine caldă în mână și mă întreb: câte compromisuri merită făcute pentru o iubire? Și când devine sacrificiul prea mare ca să mai poți fi tu însuți?