Moștenirea plină de secrete: Ziua în care viața mea s-a întors pe dos

— Nu pot să cred că ai plecat, Doru! Nu așa trebuia să se termine totul! Țipătul meu s-a spart de pereții reci ai sufrageriei, acolo unde, cu doar câteva zile în urmă, râdeam împreună la o cană de ceai. Acum, casa era pustie, iar ecoul vocii mele era singurul care îmi amintea că încă mai exist. În ziua înmormântării, am simțit cum privirile tuturor mă urmăresc, pline de milă și curiozitate. Mama, cu ochii roșii de plâns, mi-a strâns mâna, iar fratele meu, Vlad, încerca să mă protejeze de orice discuție incomodă. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce avea să urmeze.

La două săptămâni după ce l-am îngropat pe Doru, am primit un telefon de la notarul familiei, domnul Popescu. „Doamnă Ionescu, trebuie să veniți la birou pentru deschiderea testamentului. Sunt câteva aspecte importante de discutat.” Am simțit un nod în gât. Nu mă gândeam la bani, ci la faptul că totul se termina, oficial, iar viața mea de până atunci se încheia cu adevărat. Am ajuns la birou cu inima grea, însoțită de Vlad, care nu m-a lăsat singură nici măcar o clipă.

În biroul notarului, domnul Popescu a început să citească testamentul. Primele rânduri erau previzibile: casa, economiile, mașina. Dar apoi, vocea lui s-a schimbat, a devenit mai gravă. „Și las apartamentul din strada Lăcrămioarei și suma de 20.000 de euro Anei Dumitrescu.” Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Cine era Ana Dumitrescu? Am privit spre Vlad, care era la fel de șocat ca mine. „Cine este această femeie?” am întrebat, cu vocea tremurândă. Notarul a ridicat din umeri: „Nu știu, doamnă. Doru a insistat să fie trecută în testament.”

În zilele care au urmat, nu am putut dormi. Mă întrebam cine era Ana, de ce Doru îi lăsase o parte din averea noastră, ce legătură avea cu el. Am început să caut prin lucrurile lui, să găsesc indicii. Am găsit o fotografie veche, ascunsă într-o carte, cu Doru și o femeie tânără, brunetă, cu ochi mari și triști. Pe spate scria: „Pentru tot ce am pierdut și tot ce am câștigat. Ana.”

Am simțit cum gelozia, furia și durerea se amestecă în mine. L-am sunat pe Vlad: „Trebuie să aflu cine e Ana. Nu pot trăi cu întrebarea asta.” El a încercat să mă liniștească: „Poate e doar o prietenă veche, poate cineva pe care a ajutat-o.” Dar eu știam că nu era așa. Doru nu era genul care să ascundă lucruri. Sau cel puțin așa credeam.

Am început să caut pe Facebook, pe rețelele sociale, să dau telefoane. Într-un final, am găsit-o. Ana Dumitrescu locuia în același oraș, la câteva străzi distanță. Am decis să o întâlnesc. Am bătut la ușa ei cu inima cât un purice. Mi-a deschis o femeie de vreo 35 de ani, cu ochii roșii de plâns. „Tu ești Ana?” am întrebat. Ea a dat din cap, fără să spună nimic. „Sunt Maria, soția lui Doru.”

A izbucnit în plâns. „Îmi pare rău, nu am vrut să vă rănesc. Nu am cerut nimic din ce mi-a lăsat Doru.” Am intrat înăuntru, iar Ana mi-a povestit totul. Doru fusese iubirea ei din tinerețe, înainte să mă cunoască pe mine. Se despărțiseră pentru că părinții ei nu l-au acceptat, iar ea plecase la facultate în alt oraș. După ani, s-au reîntâlnit întâmplător, când Doru era deja căsătorit cu mine. „Nu am avut o relație, nu l-am căutat. Dar el m-a ajutat când am trecut printr-o perioadă grea, când mi-am pierdut părinții și am rămas singură cu un copil mic. Mi-a spus că vrea să mă ajute, să nu mă simt niciodată abandonată.”

Am simțit cum o parte din furie se topește, dar durerea rămânea. „De ce nu mi-a spus niciodată nimic?” Ana a ridicat din umeri: „Poate nu a vrut să vă rănească. Poate a vrut doar să facă un bine.” Am privit-o pe Ana, pe fetița ei care se juca în camera alăturată, și am simțit un amestec ciudat de compasiune și gelozie. Doru avusese o altă viață, alte iubiri, alte promisiuni. Iar eu nu știusem nimic.

În săptămânile care au urmat, am început să vorbesc tot mai des cu Ana. La început, discuțiile noastre erau reci, pline de neîncredere. Dar, pe măsură ce am aflat mai multe despre trecutul lui Doru, am început să o înțeleg. Și ea era o victimă a tăcerii lui, la fel ca mine. Am început să ne ajutăm una pe cealaltă. Eu i-am oferit sprijinul meu, iar ea mi-a oferit răspunsuri la întrebările care mă măcinau. Am descoperit că Doru nu fusese perfect, dar fusese un om bun, care încercase să repare greșelile trecutului.

Familia mea nu a înțeles niciodată de ce am ales să păstrez legătura cu Ana. Mama mi-a spus: „Maria, nu poți să lași trecutul să-ți distrugă viața. Uită de ea!” Dar eu nu puteam. Aveam nevoie să înțeleg, să iert, să merg mai departe. Vlad a fost singurul care m-a susținut: „Fiecare are dreptul la propriul adevăr, Maria. Nu lăsa ura să te schimbe.”

Au trecut luni de zile. Am început să mă vindec, să accept că viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm. Am învățat să iert, să privesc spre viitor. Ana a devenit, încet-încet, o prietenă. Fetița ei, Ilinca, venea la mine să se joace cu nepoții mei. Am simțit că, din toată durerea, s-a născut ceva bun, o legătură neașteptată, o familie nouă, ciudată, dar reală.

Uneori, noaptea, mă gândesc la Doru și mă întreb: dacă mi-ar fi spus adevărul, aș fi putut să-l iert? Sau totul s-ar fi sfârșit altfel? Poate că niciodată nu vom ști totul despre cei pe care îi iubim. Dar oare nu merităm să știm adevărul, oricât de dureros ar fi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?