Na marginea prăpastiei: Lupta mea pentru viață și familie

— Nu! Nu acum! Nu e timpul! strigam în gând, în timp ce mă țineam cu mâinile de marginea patului de spital, simțind cum fiecare contracție îmi sfâșie trupul și sufletul. Era trecut de miezul nopții, iar pe holurile Spitalului Județean din Cluj domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de țipetele mele și pașii grăbiți ai asistentei, care încerca să mă liniștească.

— Doamnă Popescu, vă rog, respirați adânc! Copilul e pe drum!

Dar nu trebuia să fie pe drum. Aveam doar 31 de săptămâni. Îmi simțeam inima bătând nebunește, iar gândurile îmi fugeau la soțul meu, Mihai, care încă nu ajunsese la spital. Telefonul meu era undeva pe jos, căzut în graba cu care fusesem adusă cu targa. M-am simțit singură și pierdută, ca un copil rătăcit într-o pădure întunecată.

— Unde e Mihai? am întrebat printre lacrimi.

— Vine, doamnă, a sunat că e pe drum, mi-a răspuns asistenta cu o voce blândă, dar grăbită.

Totul s-a petrecut prea repede. Medicul de gardă, domnul Drăgan, a intrat val-vârtej în salon, cu halatul desfăcut și ochii obosiți. Mi-a aruncat o privire scurtă și a început să dea ordine.

— Pregătiți sala de nașteri! S-ar putea să avem nevoie de cezariană!

În acele clipe, timpul s-a dilatat. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Nu eram pregătită. Nu pentru asta. Nu pentru un copil care poate nu va supraviețui. Nu pentru o familie care se destramă înainte să înceapă.

Mihai a intrat val-vârtej în salon chiar când mă transferau pe targă spre sala de operații. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Irina! Sunt aici! Sunt aici, iubita mea!

Am întins mâna spre el, dar m-au tras deja pe coridor. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost chipul lui Mihai, plin de groază și neputință.

Operația a fost un haos de lumini puternice, voci răstite și durere. Am simțit cum mi se rupe ceva în interior când am auzit primul plânset al fetiței mele. Dar plânsul a fost slab, abia perceptibil. Am apucat doar să o văd o clipă — micuță, vânătă, învelită într-o păturică albă — înainte să o ia repede la incubator.

Apoi s-a făcut liniște. O liniște apăsătoare, spartă doar de bătăile inimii mele și de lacrimile care îmi curgeau pe obraji.

Când m-am trezit după anestezie, Mihai era lângă mine. Avea ochii umflați de plâns.

— Irina… fetița noastră… e la terapie intensivă. Medicii spun că are șanse… dar nu știu cât de mari.

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Am început să plâng în hohote, iar Mihai m-a strâns în brațe fără să spună nimic. În acele momente, tot ce simțeam era vinovăție. Vinovăție că nu am putut să o protejez. Vinovăție că poate am făcut ceva greșit.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Stăteam ore întregi lângă incubatorul fetiței mele, Mara, privind cum se luptă pentru fiecare respirație. Aparatele bipuiau continuu, iar asistentele intrau și ieșeau fără să mă bage în seamă.

Într-o seară, când Mihai a venit la spital cu mama lui, am simțit cum tensiunea crește între noi. Soacra mea nu a fost niciodată mulțumită de mine.

— Dacă ai fi avut mai multă grijă de tine… dacă nu ai fi muncit atât… poate nu s-ar fi întâmplat asta! mi-a spus cu voce joasă, dar tăioasă.

Mihai a încercat să o oprească:

— Mamă! Nu acum!

Dar cuvintele ei deja mă ardeau pe dinăuntru. M-am ridicat și am ieșit pe hol, tremurând de furie și neputință.

În zilele următoare, certurile dintre mine și Mihai au devenit tot mai dese. El era sfâșiat între mine și mama lui, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o noapte, l-am găsit plângând pe scaunul din sala de așteptare.

— Nu mai pot, Irina… Mi-e frică să nu te pierd și pe tine… Mi-e frică pentru Mara… Mi-e frică de tot!

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o echipă.

Au trecut două săptămâni până când medicii ne-au spus că Mara e stabilizată și putem să o ținem pentru prima dată în brațe. Era atât de micuță încât mi-era teamă să nu o rup dacă o ating prea tare. Dar când i-am simțit pielea caldă pe pieptul meu, am știut că merită să lupt pentru ea.

Încet-încet, viața noastră a început să revină la normal — sau la ceea ce putea fi numit „normal” după tot ce trăisem. Mara a rămas fragilă mult timp; fiecare răceală era un motiv de panică. Relația cu soacra mea s-a răcit complet; nu am mai putut trece peste vorbele ei din acea noapte.

Mihai s-a schimbat și el — a devenit mai tăcut, mai retras. Uneori îl surprind privind Mara cu ochi triști și mă întreb dacă nu cumva mă învinovățește în sinea lui pentru tot ce s-a întâmplat.

Au trecut trei ani de atunci. Mara merge la grădiniță acum — e veselă și curioasă, dar încă are nevoie de controale medicale regulate. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de frică.

M-am întrebat mereu: dacă aș fi ascultat mai mult de corpul meu? Dacă nu aș fi muncit atât? Dacă aș fi mers la alt spital? Aș fi putut schimba ceva?

Poate că nu voi ști niciodată răspunsul. Dar știu că fiecare zi cu Mara e un miracol — chiar dacă familia noastră nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Oare câte mame trăiesc aceeași vinovăție tăcută ca mine? Oare cât de mult ne putem ierta pentru lucrurile asupra cărora nu avem control?