Nașterea care mi-a schimbat viața: Povestea unei alegeri și a unei pierderi

— Nu, mama, nu vreau să merg la spital! Am repetat fraza asta de atâtea ori încât aproape că nu mai avea sens. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul nostru din cartierul Militari, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, în timp ce mama mă privea cu ochii ei obosiți, plini de griji. — Nicole, nu ești singură. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, mi-a spus ea încet, dar vocea îi tremura. — Ba da, trebuie! Dacă nu eu, atunci cine? Mihai nu poate… și copilul are nevoie de mine.

Mihai, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii pierduți în televizor. De când făcuse accidentul de muncă la fabrica de mobilă, nu mai era același. Îi era greu să se ridice din pat, să gătească sau să meargă la cumpărături. Eu eram totul pentru el: soție, infirmieră, prietenă. Și acum urma să fiu și mamă.

Am citit zeci de articole despre nașterea acasă. Am cumpărat tot ce era nevoie: prosoape sterile, lampa specială, chiar și un kit de prim ajutor. Am vorbit cu o moașă din cartierul vecin, doamna Stancu, care mi-a promis că va veni dacă o sun la timp. Dar în adâncul sufletului meu știam că vreau să fac totul singură. Să demonstrez că pot.

În noaptea aceea, când durerile au început, Mihai dormea greu lângă mine. M-am ridicat încet din pat și am mers în baie. Am privit chipul palid din oglindă și am simțit un val de frică. Dar am strâns din dinți. „Nu ai voie să cedezi acum”, mi-am spus.

Contracțiile s-au intensificat rapid. Am încercat să-mi amintesc tot ce citisem: respirația, pozițiile, calmul. Dar când am simțit sângele curgând pe picioare, panica m-a cuprins. Am strigat după Mihai. S-a ridicat greu și a venit clătinându-se spre mine.

— Nicole, ce se întâmplă? a întrebat el speriat.

— Sună la salvare! repede! am urlat eu.

Dar telefonul era pe masa din sufragerie și Mihai nu reușea să-l găsească. Eu mă prăbușisem deja pe podeaua rece din baie. Am simțit cum lumea se îngustează în jurul meu.

Când am deschis ochii eram la spital. Mama plângea lângă patul meu. Mihai stătea cu capul plecat, murmurând ceva printre buze.

— Copilul? am întrebat cu voce stinsă.

Mama a început să plângă mai tare. O asistentă a intrat și mi-a spus încet că am avut o hemoragie puternică și că bebelușul nu a supraviețuit.

Totul s-a prăbușit atunci. M-am simțit vinovată pentru fiecare decizie luată din orgoliu și frică. Pentru fiecare dată când am refuzat ajutorul mamei sau al prietenilor mei. Pentru fiecare dată când am crezut că pot duce totul singură.

Zilele care au urmat au fost un șir de tăceri apăsătoare și priviri pline de reproș. Mihai nu mi-a spus niciodată direct că mă învinovățește, dar simțeam asta în fiecare gest al lui. Mama nu mai insista să mă ajute, dar venea zilnic cu mâncare și stătea pe scaunul din colț fără să spună nimic.

Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri și blocul părea mai pustiu ca niciodată, Mihai a rupt tăcerea:

— De ce n-ai vrut să mergem la spital? De ce ai vrut să fii singură?

Nu am avut răspuns atunci. Doar lacrimi amare care mi-au curs pe obraji.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc despre ce s-a întâmplat. Am mers la psiholog, la insistențele mamei. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, vinovăție, regret.

Odată am găsit o scrisoare de la mama pe masa din bucătărie:

„Draga mea Nicole,
Știu că ai vrut mereu să fii puternică. Dar uneori puterea înseamnă să ceri ajutor. Să accepți că nu poți controla totul. Te iubesc oricum ai fi.”

Am plâns ore întregi după ce am citit-o.

Astăzi încă mă lupt cu gândurile mele. Încerc să-l sprijin pe Mihai cum pot și să-mi iert greșelile. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi acceptat ajutorul celor dragi, ar fi fost altfel? Oare câți dintre noi ne sacrificăm liniștea doar ca să demonstrăm ceva lumii?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se gândească de două ori înainte să creadă că pot duce totul singuri. Poate că uneori curajul adevărat e să recunoști că ai nevoie de ceilalți.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că independența merită orice preț?