Ne-am sacrificat totul pentru fiicele noastre: Meritam oare atâta lipsă de respect?

— Nu mai pot, Nicule! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când fetele noastre nici măcar nu ne mai sună! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la poza veche de pe raft, unde Irina și Camelia zâmbeau larg, cu ghiozdanele în spate.

Nicu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, plini de riduri și tăcere. — Lenuța, poate sunt ocupate… Știi cum e viața la oraș. Dar vocea lui nu mai avea convingerea de altădată. Și el simțea același gol care mă măcina pe mine.

Am crescut două fete într-o garsonieră de la marginea Ploieștiului. Amândoi lucram la fabrica de textile, schimburi de noapte, salarii mici, dar visuri mari pentru ele. Îmi amintesc cum stăteam la coadă la lapte dimineața, după tura de noapte, doar ca să le pun în pachetul de școală ceva mai bun decât o felie de pâine cu margarină. Când au venit uniformele noi la școală, am vândut verigheta mea ca să le cumpăr și lor, să nu râdă copiii bogați de ele.

— Mamă, nu trebuia să faci asta! mi-a spus Irina când a aflat. Dar în ochii ei am văzut mândrie. Atunci credeam că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință.

Anii au trecut greu. Camelia era mereu bolnăvicioasă, iar doctorii cereau bani pentru orice consultație. Am renunțat la haine noi, la concedii, la orice bucurie personală. Nicu a început să aibă probleme cu spatele, dar nu s-a plâns niciodată. — Pentru fete tragem, Lenuța! Să nu le lipsească nimic!

Când au intrat la liceu, am făcut credite ca să le putem lua calculatoare second-hand. Irina a intrat la facultate în București, Camelia a rămas acasă și a făcut liceul pedagogic. Eram atât de mândri! Mergeam cu sacoșa plină de mâncare la căminul Irinei în fiecare weekend. Ea ne primea mereu grăbită, cu ochii în telefon.

— Mamă, nu mai aduce atâtea borcane! Nu am unde să le pun! îmi spunea iritată.

Dar eu continuam să car tot ce puteam, convinsă că așa îi arăt dragostea mea. Camelia era mai apropiată de noi atunci. Ne ajuta prin casă și venea cu noi la biserică duminica.

Apoi au venit băieții în viața lor. Irina s-a măritat cu un băiat din București, avocat. Nici nu ne-a cerut părerea. — Mamă, nu mai suntem în anii ’80! Nu trebuie să vă dau socoteală pentru fiecare decizie!

Camelia s-a mutat la Cluj după ce a terminat liceul. Ne-a spus într-o zi că vrea să fie independentă. — Vreau să trăiesc altfel decât voi! Să nu mă chinui toată viața pentru alții!

Au trecut anii și vizitele lor s-au rărit. La început ne sunau săptămânal, apoi doar de sărbători. De Crăciunul trecut am stat singuri la masă. Am pus farfurii pentru patru persoane din obișnuință. Nicu a oftat greu și a spus: — Poate la anul…

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la Irina: „Mamă, nu pot veni de Paște. Avem planuri cu prietenii.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am plâns toată noaptea fără să-l trezesc pe Nicu.

Camelia ne-a sunat după două luni: — Mamă, am mult de lucru. Nu pot vorbi acum.

Am început să mă întreb: unde am greșit? Le-am dat tot ce am avut mai bun. Am renunțat la visele mele pentru ele. Nu am cerut nimic în schimb decât puțină atenție și respect.

Într-o zi Nicu a făcut un atac cerebral ușor. Am sunat disperată la fete. Irina a răspuns rece: — Mamă, cheamă salvarea! Eu nu pot veni acum! Camelia nici măcar nu a răspuns.

L-am dus pe Nicu la spital cu vecinul nostru, nea Gică. Când m-am întors acasă, am găsit frigiderul gol și tăcerea apăsătoare a casei pustii.

După câteva zile, Camelia a venit pentru câteva ore. S-a uitat la noi ca la niște străini.
— Mamă, trebuie să înțelegi că am viața mea acum! Nu pot sta mereu după voi!

— Dar noi am stat mereu după voi… am șoptit eu.

A plecat fără să se uite înapoi.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza veche cu fetele mele zâmbitoare. Mă întreb dacă sacrificiul nostru a avut vreun rost sau dacă am greșit undeva pe drum. Oare copiii noștri chiar nu ne datorează nimic? Sau poate lumea s-a schimbat atât de mult încât dragostea părintească nu mai valorează nimic?

Ce credeți? Merită părinții respect doar pentru că au dat totul pentru copiii lor? Sau trebuie să acceptăm că fiecare își trăiește viața cum vrea?