Niciodată Destul: Povestea Anei între Dragoste și Judecata Lumii

— Nu ești pentru el, Ana! Nu vezi? Nu ai ce căuta în casa noastră! Glasul doamnei Dumitrescu răsuna ca un ecou rece în sufrageria lor spațioasă, cu pereți tapetați în nuanțe de bej și tablouri scumpe. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, cu ochii lui albaștri, încerca să-mi prindă privirea, dar eu nu puteam decât să mă uit la covorul persan, rușinată și furioasă în același timp.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o duminică ploioasă, iar eu mă simțeam ca un intrus în lumea lor perfectă. Mama lui Vlad, o femeie elegantă, cu părul prins într-un coc impecabil, mă privea ca pe o pată pe rochia ei albă. Tatăl lui, domnul Dumitrescu, nici nu s-a obosit să mă salute. Vlad a încercat să protesteze, dar a fost redus la tăcere cu o singură privire tăioasă.

— Mamă, Ana nu e… nu e ceea ce crezi tu. E bună, e muncitoare…

— Nu contează! Familia contează! Statutul contează! Tu ai uitat cine ești?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În mintea mea răsunau vorbele mamei mele: „Nu te lăsa călcată în picioare de nimeni, Ana!” Dar acolo, în casa aceea străină, eram mică și neînsemnată.

Am crescut într-un bloc vechi din Ploiești, la etajul patru, cu miros de ciorbă și rufe proaspăt spălate pe holuri. Tata lucra la rafinărie, mama era vânzătoare la magazinul din colț. Nu ne-a lipsit niciodată pâinea de pe masă, dar nici nu am avut vreodată mai mult decât strictul necesar. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut că lumea mea se deschide. El era altfel: blând, atent, visător. M-a invitat la o cafea după seminar și așa a început totul.

Primele luni au fost ca un vis. Ne plimbam prin parcul central, râdeam la filme proaste și ne făceam planuri pentru viitor. Dar mereu exista o umbră: diferența dintre noi. Vlad locuia într-o vilă impunătoare din nordul orașului, mergea în vacanțe la munte sau la mare cu familia lui și vorbea despre lucruri care mie mi se păreau de neatins.

Prima dată când am mers la el acasă am simțit privirile reci ale părinților lui. Mama lui mi-a analizat hainele simple și pantofii uzați. A doua oară nici nu m-au invitat la masă. Vlad încerca să mă protejeze, dar era clar că nu eram binevenită.

Într-o seară, după încă o ceartă cu părinții lui, Vlad a venit la mine acasă. Mama făcea sarmale, tata citea ziarul la bucătărie. Vlad s-a așezat stingher pe canapea.

— Ana, nu știu cât mai pot să rezist… Ei nu te vor accepta niciodată. M-au amenințat că dacă nu renunț la tine, mă dau afară din casă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Vlad cu toată ființa mea, dar nu voiam să-l văd suferind din cauza mea.

— Vlad, dacă mă iubești cu adevărat… poate ar trebui să plecăm împreună undeva. Să ne facem viața noastră.

A tăcut mult timp. Apoi a dat din cap încet.

— Nu pot să-i las… Sunt părinții mei. Și… și tu meriți mai mult decât să trăiești mereu cu sentimentul că nu ești destul.

Am plâns toată noaptea aceea. Mama m-a găsit dimineața cu ochii umflați și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata a oftat și a spus doar atât:

— Oamenii ca noi trebuie să muncească dublu pentru jumătate din ce au alții.

Au trecut luni de zile în care am încercat să-l uit pe Vlad. Îl vedeam uneori pe stradă sau la facultate, dar ne evitam privirile. Prietenele mele îmi spuneau că timpul vindecă orice rană, dar rana mea era mereu deschisă.

Într-o zi am primit un mesaj de la el: „Îmi pare rău.” Atât. Am șters mesajul fără să răspund.

Viața a mers mai departe. Am terminat facultatea cu note bune și am găsit un job la o firmă mică de contabilitate. Am început să ies cu colegii mei, să râd din nou, să-mi permit mici bucurii: o rochie nouă, o cafea în oraș cu fetele. Dar undeva în sufletul meu rămânea mereu întrebarea: „De ce nu am fost destul?”

Anii au trecut și am ajuns să mă împac cu mine însămi. Am învățat că valoarea mea nu stă în banii părinților sau în hainele pe care le port. Am cunoscut oameni noi care m-au apreciat pentru cine sunt eu cu adevărat.

Într-o zi l-am întâlnit din nou pe Vlad într-o librărie. Era schimbat, mai matur, dar ochii îi erau triști.

— Ana… mi-a spus încet. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

L-am privit zâmbind blând.

— Și mie mi-a părut rău mult timp… Dar acum știu că nu eu am fost problema.

Am plecat de acolo cu inima ușoară pentru prima dată după ani de zile.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim vieți frânte doar pentru că alții ne judecă după lucruri care nu țin de noi? Oare când vom învăța să vedem omul dincolo de aparențe?