Niciodată n-am înțeles de ce mama gătea cu atâta drag pentru soțul meu: Într-o noapte, am aflat adevărul

— Nu înțeleg, mamă, de ce insiști să-i faci lui Vlad sarmale în fiecare duminică? Nici măcar nu-i plac atât de mult! am izbucnit într-o seară, trântind farfuria pe masă. Mama s-a oprit din tocat ceapa, cu mâinile tremurând ușor, dar nu mi-a răspuns. În bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, aburii de la oală se amestecau cu tensiunea din aer.

Întotdeauna am avut alte priorități decât mama. Ea a trăit toată viața pentru familie, pentru tata, pentru mine. Eu am vrut să văd lumea, să călătoresc, să simt că trăiesc altfel decât între blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Am visat la Paris, la Barcelona, la plaje exotice. Când l-am cunoscut pe Vlad, la un festival de film la Sibiu, am crezut că el va fi biletul meu spre aventură. Era diferit de băieții din oraș: vorbea despre artă, despre libertate, despre cum vrea să-și facă propria firmă de IT și să lucreze remote din orice colț al lumii.

Ne-am căsătorit repede, spre disperarea mamei. „Nu-l cunoști destul”, mi-a spus ea în seara în care i-am dat vestea. „O să vezi tu că nu-i totul cum pare.” Am ignorat-o. Eram sigură că știu mai bine ce vreau de la viață.

Dar viața nu e niciodată așa cum îți imaginezi. După nuntă, Vlad a început să lucreze tot mai mult. Zilele noastre de vis s-au transformat în seri tăcute, fiecare cu laptopul lui. Eu am rămas fără job după restructurări și am început să mă simt captivă între patru pereți. Mama venea des pe la noi, aducând mâncare gătită și încercând să umple golul dintre noi cu ciorbe și prăjituri.

— Lasă-mă să te ajut, mamă! îi spuneam uneori, dar ea mă refuza blând.
— Tu odihnește-te, dragă. Vlad sigur e obosit după muncă.

Mă enerva grija asta exagerată pentru el. Parcă eu nu existam! Parcă totul era despre el! Într-o zi, după ce Vlad a plecat la birou, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Am vrut să o întreb ce s-a întâmplat, dar s-a șters repede la ochi și a spus că e doar obosită.

Adevărul l-am aflat într-o noapte de iarnă. Era târziu, Vlad dormea deja. Am auzit zgomote din bucătărie și m-am dus să văd ce se întâmplă. Mama stătea la masă cu capul în mâini, iar lângă ea era o scrisoare veche, mototolită.

— Mamă? Ce faci aici la ora asta?

S-a uitat la mine cu ochii roșii.
— Trebuie să-ți spun ceva… Nu mai pot ține în mine.

M-am așezat lângă ea, inima bătându-mi nebunește.

— Când aveai 12 ani, tatăl tău a avut un accident grav la muncă. Era să-l pierdem… Vlad era atunci doar un copil din blocul vecin. Mama lui lucra cu mine la fabrică și ne-a ajutat mult atunci. Ne-a adus mâncare zile la rând, ne-a împrumutat bani pentru medicamente… N-am uitat niciodată bunătatea lor.

Am rămas fără cuvinte. Nu știam nimic despre asta.

— De fiecare dată când îi gătesc lui Vlad, simt că dau ceva înapoi pentru ce am primit atunci. Poate exagerez… Dar nu pot altfel.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată furia mea părea brusc copilărească.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? am întrebat încet.

Mama m-a privit lung.
— Tu ești totul pentru mine. Dar uneori, ca mamă, simți nevoia să faci bine și altora… ca să nu uiți cine ai fost și cine te-a ajutat cândva.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la sacrificiile mamei mele, la cât de puțin știam despre viața ei și la cât de egoist fusesem eu cu visele mele de libertate absolută. Dimineața l-am privit pe Vlad dormind și m-am întrebat dacă el știe povestea asta — dacă ar înțelege vreodată cât de mult contează gesturile mici între oameni.

În zilele următoare am început să privesc altfel mesele de duminică. Am ajutat-o pe mama la gătit și am încercat să ascult mai mult decât să judec. Am început să-mi doresc să aflu mai multe despre trecutul părinților mei și despre oamenii care ne-au format familia.

Poate că nu voi ajunge niciodată să văd toate țările pe care le visam când eram mică. Dar am descoperit o lume întreagă chiar aici, în bucătăria noastră mică — o lume făcută din povești nespuse și gesturi simple care țin familiile unite.

Mă întreb acum: câte alte secrete sau sacrificii stau ascunse în spatele gesturilor aparent banale ale celor dragi? Oare câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat părinții?