„Niciodată nu mi-aș lăsa mama la azil!” – Povestea unei familii sfâșiate de promisiuni și regrete

— Cum să vă gândiți să o duceți pe mama la azil? Voi nu aveți suflet! Mariana ridica vocea, cu ochii scăpărând de indignare, în timp ce mama mea, Ioana, stătea cu capul plecat, rușinată și neputincioasă. Eu, Radu, fiul cel mare, încercam să-mi stăpânesc furia. Bunica stătea între noi, mică și fragilă, cu mâinile tremurânde strânse în poală. În acea după-amiază de toamnă, în sufrageria noastră mică din Ploiești, s-a rupt ceva în familia noastră.

Mariana a continuat să ne certe: — Eu o iau la mine! Nu ca voi, care vreți să scăpați de ea! Să vă fie rușine! Dacă tata ar fi trăit să vadă așa ceva… Și-a luat geanta bunicii și a ieșit trântind ușa. Mama a izbucnit în plâns. Eu am rămas împietrit. Nu era adevărat că voiam să scăpăm de bunica. Dar bunica nu se mai putea descurca singură. Căzuse de două ori în ultimele luni. Mama lucra două schimburi la spital, eu eram student la București și veneam doar în weekenduri. Tata murise de câțiva ani. Ne simțeam depășiți.

În zilele următoare, Mariana ne-a sunat doar ca să ne arunce vorbe grele: — Să nu vă gândiți să veniți la noi! Nu are nevoie de voi! Eu am grijă de ea! O să vadă ce înseamnă familie adevărată! Bunica încerca să ne liniștească la telefon: — Lasă, mamă, e bine aici… Dar vocea ei era stinsă.

Au trecut patru luni. Patru luni în care Mariana s-a lăudat peste tot că ea e singura care are grijă de mama ei. La biserică, la piață, la rude. Mama suferea în tăcere. Eu mă simțeam vinovat că nu pot face mai mult. Într-o zi de februarie, am primit un telefon de la un număr necunoscut.

— Bună ziua, domnul Radu Popescu? Sunt asistenta socială de la azilul „Sfânta Ana”. Vroiam să vă anunț că bunica dumneavoastră a fost adusă aici ieri.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat-o pe Mariana. — Ce-ai făcut?!

Vocea ei era rece: — Nu mai pot! M-am săturat! Nu e ușor cum credeți voi! Nu dormeam nopțile, nu puteam pleca nicăieri! Am și eu viață! Să văd acum cât de ușor e pentru voi!

Am mers cu mama la azil. Bunica stătea pe un pat metalic, cu privirea pierdută. — Mamă… am șoptit eu. S-a uitat la noi cu ochii umezi: — Nu-i vina nimănui… Sunt bătrână…

Mama a început să plângă: — Iartă-mă, mamă! Am încercat… Am încercat…

Bunica i-a mângâiat mâna: — Nu plânge, Ioana… Așa e viața…

În drum spre casă, mama a tăcut mult timp. Apoi a spus: — Oare chiar nu se putea altfel? Oare chiar suntem atât de răi?

Eu nu știam ce să-i răspund. M-am gândit la toate serile când bunica mă aștepta cu mâncare caldă după școală. La poveștile ei despre război și foamete. La cum îmi spunea mereu: „Familia e tot ce ai.”

În zilele următoare, rudele au început să vorbească. Unii ne-au acuzat pe noi că am lăsat-o pe Mariana singură cu bunica. Alții pe Mariana că a fost ipocrită și a cedat prima. Vecinii șușoteau când treceam pe stradă.

Am mers des la azil. Bunica se stingea încet. Într-o zi mi-a spus: — Să nu vă certați din cauza mea… Viața e grea pentru toți…

Când bunica s-a stins, am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi toți. La parastas, Mariana nu s-a uitat deloc la noi. Mama a plâns tot timpul.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: unde am greșit? Cine are dreptate când vine vorba de bătrânii noștri? E vina noastră că nu putem face față sau e vina societății care ne lasă singuri cu problemele astea?

Poate că fiecare familie are drama ei ascunsă. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem că nu suntem atât de puternici pe cât ne place să credem?

Oare câți dintre noi am putea spune cu mâna pe inimă: „Eu n-aș face niciodată asta”? Sau poate că viața ne pune pe toți la încercare și nimeni nu scapă fără regrete?