Niciodată nu vei conduce viața mea: Povestea unei mame, a unei nurori și a echilibrului pierdut

— Vlad, nu pot să cred că ai uitat de ziua tatălui tău! Am pregătit totul, iar tu nici măcar nu m-ai sunat să-mi spui dacă vii. Glasul meu tremura, iar inima îmi bătea nebunește. Vlad, nepotul meu, singurul care-mi mai rămăsese după ce moartea mi-a smuls fiul într-o noapte ploioasă de noiembrie, mă privea cu ochii lui mari, obosiți.

— Bunico, am vorbit cu Irina să mergem împreună, dar ea are o ședință importantă la serviciu. Nu pot să vin singur, știi că nu-i place să o las acasă.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Irina. Niciodată nu mi-a fost pe plac. Prea sigură pe ea, prea modernă, prea rece. De când a apărut în viața lui Vlad, parcă totul s-a schimbat. Casa mea, care altădată răsuna de râsete și povești, acum era tăcută, plină de umbre și suspine.

M-am ridicat de la masă și am început să strâng farfuriile cu gesturi repezite. Vlad m-a urmărit în tăcere.

— Bunico, nu vreau să te superi… Dar trebuie să înțelegi că am și eu o familie acum.

M-am oprit brusc și l-am privit cu ochii umezi:

— Eu nu mai sunt familia ta?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

După ce Radu a murit, am jurat că nu voi lăsa ca Vlad să simtă vreodată lipsa unui părinte. Am renunțat la tot: la prieteni, la ieșiri, la orice bucurie personală. Totul era pentru el. L-am dus la școală de mână până în clasa a opta, i-am făcut pachet în fiecare zi la liceu, i-am plătit meditații și excursii. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mea și a lui Radu ca să-i pot plăti chiria.

Când mi-a spus că s-a îndrăgostit de Irina, am încercat să fiu deschisă. Am invitat-o la masă, i-am gătit sarmale și cozonac, am încercat să-i aflu povestea. Dar ea era mereu grăbită, mereu cu ochii în telefon. Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Parcă eram invizibilă.

În ziua nunții lor, am plâns mai mult decât la înmormântarea lui Radu. Nu pentru că nu eram fericită pentru Vlad, ci pentru că simțeam că-l pierd din nou. Și poate că am greșit atunci când am încercat să-l țin aproape cu orice preț.

După nuntă, Vlad a început să vină tot mai rar pe la mine. Îmi spunea mereu că are mult de lucru sau că Irina e obosită. Când veneau împreună, Irina stătea cu telefonul în mână sau se uita la televizor fără să spună nimic. Odată am încercat să-i dau un sfat despre cum să gătească ciorba de perișoare:

— Irina, dacă vrei să iasă mai gustoasă, pune puțin leuștean la final.

Ea m-a privit rece:

— Mulțumesc, dar prefer rețeta mea.

Vlad a zâmbit stânjenit și a schimbat subiectul. M-am simțit umilită în propria mea casă.

Într-o seară de toamnă târzie, când vântul bătea crengile în geam ca niște degete nervoase, Vlad m-a sunat:

— Bunico… trebuie să-ți spun ceva. Ne mutăm la Cluj. Irina a primit o ofertă bună de muncă acolo și… cred că e timpul să ne facem viața noastră.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să plâng fără rușine:

— Și eu? Ce fac eu aici singură?

— O să venim cât putem de des… Și poți veni și tu la noi oricând vrei.

Dar știam că nu va fi așa. Știam că distanța va crește între noi ca o prăpastie pe care nu o mai pot trece.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând pozele cu Radu și Vlad copil, mirosind hainele vechi ale fiului meu din dulap. M-am întrebat unde am greșit. Poate am sufocat prea mult? Poate n-am știut să-l las să zboare? Sau poate Irina chiar are dreptate când spune că trebuie să-mi văd de viața mea?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă:

„Bunico, te iubesc mult! Nu vreau să suferi din cauza mea. Dar trebuie să-mi trăiesc viața alături de Irina. Sper să mă înțelegi într-o zi.”

Am plâns ore întregi ținând biletul la piept. Am simțit furie față de Irina, dar și față de mine însămi. Am realizat că toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Vlad și că nu mai știu cine sunt fără el.

Au trecut luni de atunci. Vlad mă sună din când în când, dar discuțiile sunt scurte și formale. Irina nu vorbește deloc cu mine. Casa e tot mai tăcută.

Uneori mă întreb: oare dragostea poate sufoca? Oare dorința de a proteja pe cineva poate deveni o povară? Și dacă da… cum găsești drumul spre iertare – față de ceilalți și față de tine însuți?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: unde se termină grija și începe controlul? Cum poți iubi fără să rănești?