Nimeni nu l-a vrut pe fiul meu: Povestea unui tată rămas cu durerea tăcerii

— Nu-l mai aduci aici, Radu! Ai înțeles? Nu mai vreau să-l văd în casa mea!
Vocea soției mele, Mariana, a tăiat aerul ca un cuțit. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata, iar Vlad, fiul nostru de douăzeci și unu de ani, stătea în prag, ud până la piele, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Mamă, te rog… n-am unde să mă duc.
— Nu mă interesează! Ai făcut destule!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul. Era copilul meu, dar și un străin. De luni bune, Vlad se schimbase: dispăruse de acasă cu zilele, mințea, aducea acasă prieteni dubioși și bani despre care nu voia să vorbească. Într-o zi, poliția l-a adus acasă. Mariana a spus atunci că dacă nu-l dau afară, pleacă ea.

— Radu, trebuie să alegi! Ori eu, ori el!

Am rămas blocat. Cum să aleg între femeia cu care am împărțit douăzeci și cinci de ani și copilul pe care l-am crescut?

— Vlad, hai cu mine în bucătărie.

L-am tras după mine, i-am dat un prosop și o cană cu ceai. Tremura tot.

— Tată… nu mai pot. Toți mă urăsc. Nici prietenii nu mă mai primesc.
— Ce-ai făcut, măi băiete? Spune-mi adevărul!

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Am datorii la niște băieți… mari. Am încercat să scap, dar nu pot. M-au amenințat că vin peste voi dacă nu le dau banii.

Mi s-a făcut rău. Am simțit că mă sufoc.

— De ce n-ai venit la mine? De ce ai ascuns totul?
— Mi-a fost rușine… Și frică.

În noaptea aia n-am dormit deloc. Mariana a plâns în dormitor, eu am stat cu Vlad în bucătărie până dimineața. Am încercat să găsesc o soluție: să-l ajut să plătească datoria, să-l duc la poliție, să-l ascund undeva la țară la sora mea, Lenuța. Dar când am sunat-o pe Lenuța, mi-a spus clar:

— Radu, nu pot să-l primesc. Am copii mici. Nu vreau necazuri în casă.

Am încercat la fratele meu, Costel:

— Îmi pare rău, Radule… Dar nu vreau să mă pun rău cu nimeni. Să-ți rezolvi tu problemele!

Vecinii ne-au întors spatele. Când Vlad a ieșit din bloc într-o zi, doamna Stanciu a tras-o pe fiică-sa de mână și a șoptit: „Ferește-te de el!”

Prietenii lui Vlad au dispărut rând pe rând. Unii l-au blocat pe Facebook, alții nici nu-i mai răspundeau la telefon. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Tată… cred că ar fi mai bine să plec de tot. Să nu vă mai fac probleme…
— Nu! Nu te las singur! Orice ai făcut, tot fiul meu ești!

Dar Mariana nu mai suporta tensiunea. Într-o zi a plecat la sora ei din Ploiești și mi-a spus că nu se mai întoarce până nu-l dau afară pe Vlad. Casa s-a umplut de tăcere și frig.

Au urmat luni grele. Am vândut mașina ca să plătesc o parte din datorie. Am mers cu Vlad la psiholog, dar după două ședințe a refuzat să mai meargă: „Nu mă ajută la nimic!”

Într-o noapte am auzit zgomot la ușă. Doi bărbați masivi au intrat peste noi și au urlat la Vlad: „Dacă nu dai banii până vineri, te găsim oriunde te-ai ascunde!” M-au amenințat și pe mine. După ce au plecat, Vlad s-a prăbușit pe podea:

— Tată… îmi pare rău că te-am tras în asta… Poate era mai bine dacă nu mă nășteam.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca niște copii.

Într-o dimineață am găsit un bilet pe masă: „Tată, plec să nu vă mai fac rău. Să ai grijă de tine.”

Au trecut trei luni de atunci. Nu știu unde e Vlad. Mariana s-a întors acasă, dar între noi e un zid rece de tăcere. Vecinii încă mă privesc ciudat. La serviciu sunt absent; colegii mă întreabă dacă sunt bolnav.

În fiecare seară mă uit la poza lui Vlad de pe raft și mă întreb: unde am greșit? Ce puteam face altfel? De ce nimeni n-a vrut să ne ajute? Oare câți părinți trăiesc aceeași durere în tăcere?

Poate că povestea mea o să ajungă la cineva care are curajul să vorbească despre rușine și singurătate. Sau poate doar la cineva care știe cum e să-ți pierzi copilul fără să moară.

Oare chiar suntem atât de singuri când vine necazul? Sau doar ne e teamă să cerem ajutor?