Nimeni nu mă poate face să mă simt mică fără voia mea

— Nu ești bună de nimic, Irina! Ai să ajungi ca mă-ta, mereu cu capul în nori și fără rost în viață!
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul greu de tutun. Aveam șaisprezece ani și tocmai primisem primul meu opt la matematică. Mama, cu ochii plecați, nu spunea nimic. Fratele meu, Vlad, se uita la mine cu un zâmbet superior.
— Las-o, Gheorghe, e doar un copil, a încercat mama să intervină timid.
— Copil? La vârsta ei eu munceam deja la CAP! Să nu mai aud scuze!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am fugit în camera mea, trântind ușa. Am plâns până târziu, cu perna strânsă la piept. În acea seară, am jurat că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine sunt sau ce pot face.

Anii au trecut, dar cuvintele tatălui meu m-au urmărit ca o umbră. La liceu, profesoara de română, doamna Popescu, a fost prima care a văzut ceva în mine.
— Irina, ai un talent rar la scris. Ai încercat vreodată să participi la un concurs?
Am dat din cap că nu. Mi-era teamă să ies în față, să nu fiu din nou judecată sau ridiculizată.
— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu poți! mi-a spus ea într-o zi, privindu-mă drept în ochi.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am găsit într-o carte veche o frază care avea să-mi schimbe viața: „Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău.” Am citit-o de zeci de ori. M-am întrebat dacă e adevărat. Dacă eu chiar pot alege cum mă simt? Sau dacă toată viața voi fi prizoniera vorbelor altora?

La facultate, la București, am simțit pentru prima dată gustul libertății. Dar și aici prejudecățile m-au urmărit. Colegii râdeau de accentul meu moldovenesc.
— Ia uite-o și pe asta, țăranca de la Botoșani!
M-am retras din discuții, mi-am ascuns rădăcinile. M-am rușinat de cine sunt. Dar într-o zi, la seminar, profesorul Ionescu m-a întrebat:
— Irina, tu ce părere ai?
Am înghețat. Toți ochii erau pe mine.
— Cred că… fiecare om are dreptul să fie respectat pentru ceea ce este, nu pentru unde s-a născut.
A fost pentru prima dată când am spus ce gândesc cu voce tare. Și nu s-a întâmplat nimic rău. Ba chiar am primit câteva zâmbete aprobatoare.

În vacanța de vară m-am întors acasă. Tata era mai bătrân, dar tot la fel de aspru.
— Ce-ai făcut la facultate? Ai găsit vreun băiat cu bani?
— Nu, tată. Am luat bursă pentru eseul meu despre discriminare.
A tăcut preț de câteva secunde.
— Nu credeam că o să ajungi să scrii prostii despre familie și sat.
Am simțit furia clocotind în mine.
— Nu scriu prostii! Scriu adevărul meu!
Mama a tresărit speriată. Vlad a râs disprețuitor.
— Las-o, tataie! Ea crede că schimbă lumea cu două rânduri!
Am ieșit din casă trântind ușa. Am mers pe uliță până la marginea satului și am plâns. Dar nu mai era plânsul neputinței din copilărie. Era plânsul unei lupte pe care eram hotărâtă s-o duc până la capăt.

În toamnă am publicat primul meu articol într-o revistă națională. L-am citit de zeci de ori înainte să-l trimit. M-am temut că nu va fi destul de bun. Când am văzut numele meu tipărit, am simțit pentru prima dată mândrie.

Au urmat ani grei: joburi prost plătite, chirii mizere, relații eșuate. De fiecare dată când cineva încerca să mă doboare — un șef abuziv, un iubit gelos sau chiar propria familie — îmi repetam fraza aceea ca pe o rugăciune: „Nimeni nu mă poate face să mă simt mică fără voia mea.”

Când mama s-a îmbolnăvit grav, m-am întors acasă pentru câteva luni. Tata era mai blând acum, dar tot nu putea accepta alegerile mele.
— De ce nu te-ai măritat? De ce nu ai copii? Ce rost are tot scrisul ăsta?
Am oftat adânc.
— Pentru că vreau să fiu eu însămi, tată. Pentru că vreau să arăt fetelor din sat că pot visa mai mult decât o nuntă și o casă plină de copii.
A dat din cap neîncrezător.

Într-o zi, o vecină a venit la poartă cu fiica ei adolescentă.
— Irina, fata mea vrea să dea la facultate la București. Poți să-i povestești cum e?
Am zâmbit larg și am invitat-o în curte. Am vorbit ore întregi despre frici, despre curaj și despre cum fiecare dintre noi merită o șansă.

Acum locuiesc din nou la București și scriu pentru o revistă importantă. Încerc să dau voce celor care nu au curajul să vorbească încă. Primesc mesaje de la fete din sate uitate de lume care îmi spun că povestea mea le-a dat speranță.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat doar vocile care mi-au spus că nu pot, unde aș fi fost acum? Oare câți dintre noi trăim vieți mici doar pentru că alții ne-au convins că nu merităm mai mult? Poate că adevărata putere începe atunci când refuzăm să mai dăm voie altora să ne definească.