Noaptea în care am lăsat copiii la mama: O decizie care ne-a schimbat viața

— Nu vreau să rămân aici, mami! Vino să mă iei! vocea lui Vlad, fiul meu cel mic, răsuna în telefon cu o disperare care mi-a strâns inima ca într-o menghină. Era trecut de ora zece seara, iar eu și Sorin, soțul meu, stăteam pe holul unui bloc vechi din Drumul Taberei, cu dosarele de credit în brațe și cu speranța că, în sfârșit, vom avea casa noastră. Dar acel apel a schimbat totul.

Înainte de a răspunde, am simțit cum mă cuprinde un val de vinovăție. Îl lăsasem pe Vlad și pe sora lui mai mare, Ilinca, la mama mea, convinsă că vor fi răsfățați cu plăcinte și povești. Mama era mereu încântată să-i aibă aproape, iar eu aveam nevoie de câteva ore să semnez actele pentru apartament. Dar vocea lui Vlad era spartă de plâns și nu semăna deloc cu copilul vesel pe care îl știam.

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce plângi? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Bunica țipă la noi… Ilinca s-a închis în baie și nu vrea să iasă… Mi-e frică! Vreau acasă!

Sorin m-a privit îngrijorat. Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea se derulau imagini cu mama, obosită și irascibilă în ultima vreme, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea speria copiii.

— Trebuie să mergem acum! i-am spus lui Sorin, fără să mai aștept răspuns.

Am urcat în mașină și am condus spre apartamentul mamei cu inima bătându-mi nebunește. Pe drum, Sorin a încercat să mă liniștească:

— Poate e doar o neînțelegere. Știi cum e mama ta, uneori exagerează…

— Nu e normal ca Vlad să plângă așa. Ceva s-a întâmplat, Sorin! am izbucnit.

Când am ajuns, am găsit-o pe mama stând pe canapea, cu fața în palme. Ilinca era încă închisă în baie, iar Vlad stătea ghemuit lângă ușă. Am simțit cum furia și frica se amestecau în mine.

— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat printre dinți.

Mama a ridicat privirea spre mine, ochii ei roșii de oboseală și supărare.

— Au făcut dezordine peste tot! Nu mă ascultă deloc! Am țipat… poate prea tare… Dar nu mai pot, Ana! Nu mai pot!

M-am apropiat de Ilinca și am bătut ușor la ușa băii.

— Ilinca, sunt mama. Te rog, deschide.

După câteva secunde, ușa s-a deschis încet. Fata mea avea ochii umflați de plâns.

— Bunica a aruncat cu perna după mine… M-am speriat…

Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Mama mea, cea care mă crescuse cu atâta dragoste, ajunsese să-și piardă cumpătul cu propriii nepoți. În acea noapte nu am mai spus nimic. I-am luat pe copii și am plecat acasă, lăsând-o pe mama singură cu remușcările ei.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Sorin încerca să mă convingă că trebuie să o iert pe mama:

— E bătrână, Ana. E singură de când a murit tata… Poate are nevoie de ajutor.

Dar eu nu puteam uita privirea speriată a copiilor mei. Mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de părintele meu și responsabilitatea față de copiii mei.

Într-o seară, mama m-a sunat plângând:

— Ana, știu că am greșit… Dar nu mai pot singură. Mă simt inutilă. Mi-e dor de voi…

Am stat mult timp cu telefonul la ureche fără să spun nimic. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la zilele când mă certa pentru note proaste sau pentru că nu-mi făceam patul. Întotdeauna fusese severă, dar niciodată nu simțisem frică față de ea. Ceva se schimbase.

Am decis să merg la ea împreună cu Sorin și copiii. Am găsit-o mai slabă ca oricând, cu ochii pierduți și mâinile tremurânde.

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți rămâne singură cu copiii dacă nu te simți bine. Poate ar trebui să mergi la un medic…

Mama a izbucnit în plâns:

— Mi-e frică să nu vă pierd… Dar nu mai sunt ca înainte…

Ilinca s-a apropiat timid și i-a luat mâna:

— Bunico, noi te iubim… Dar ne-ai speriat tare atunci.

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe mama atât de vulnerabilă. Am hotărât împreună că va merge la un psiholog și că vom petrece timp împreună doar când ne vom simți toți pregătiți.

Între timp, apartamentul visurilor noastre a devenit realitate. Dar bucuria mutării a fost umbrită de această rană nevindecată din familie. Am început să mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult de la mama sau dacă nu am fost suficient de atentă la semnele oboselii ei.

Într-o seară târzie, privind copiii dormind în noua lor cameră, l-am întrebat pe Sorin:

— Oare suntem vreodată pregătiți să fim părinți pentru părinții noștri? Sau doar ne prefacem că știm ce e mai bine pentru toată lumea?

Poate că fiecare familie are o noapte în care totul se schimbă. Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu? Ce ați face dacă v-ați pierde echilibrul între generații?