Noaptea în care am pierdut liniștea: O poveste despre sacrificii, familie și alegeri greșite

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina chioară a becului vechi. Era trecut de ora zece seara, copiii dormeau la mama, iar noi ne certam pentru a nu știu câta oară în ultimele luni. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

— Și ce vrei să facem? Să renunțăm la apartament? Să ne întoarcem la chirie? — am izbucnit, cu lacrimi în ochi. Nu voiam să plâng, dar simțeam că mă sufoc. Totul părea să se prăbușească peste noi de când semnasem contractul de credit. Ratele erau mai mari decât ne așteptam, prețurile crescuseră, iar salariile noastre abia mai făceau față.

Vlad s-a lăsat pe scaun, cu palmele peste față. — Nu știu… Dar nu mai pot să trăiesc așa. Copiii simt totul. Ai văzut cum s-a uitat Daria la noi azi dimineață? Parcă voia să spună ceva, dar s-a abținut…

Am tăcut. Știam că are dreptate. Daria, fetița noastră de opt ani, era mereu atentă la stările noastre. Iar Radu, băiețelul de cinci ani, devenise tot mai agitat și plângăcios. În seara aceea îi lăsasem la mama mea, ca să avem timp să discutăm liniștiți. Dar liniștea nu mai exista între noi.

Telefonul a sunat brusc. Era mama.

— Ilinca, vino repede! Radu plânge și te strigă întruna. Nu pot să-l liniștesc…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat cheile și am fugit pe scări, lăsându-l pe Vlad singur cu gândurile lui. Pe drum, mi-am amintit de toate momentele în care visam la apartamentul nostru: cum o să avem spațiu pentru fiecare, cum o să decorăm camera copiilor, cum o să facem Crăciunul împreună, fără grija proprietarului care ne bătea la ușă pentru chirie.

Când am ajuns la mama, Radu era roșu la față de atâta plâns. S-a aruncat în brațele mele și m-a strâns cu putere.

— Mami, nu vreau să stau aici! Vreau acasă! Vreau să fim toți împreună!

Mama mă privea cu reproș și îngrijorare. — Ce se întâmplă cu voi? De când v-ați mutat sunteți mereu supărați… Copiii nu mai sunt la fel.

Nu am avut putere să-i răspund. L-am luat pe Radu în brațe și am plecat spre casă. Pe drum, el a adormit cu capul pe umărul meu, dar eu nu puteam să scap de gândurile care mă măcinau: oare am făcut bine? Oare merită toate sacrificiile astea?

Când am intrat în apartament, Vlad stătea pe canapea cu ochii pierduți. S-a ridicat imediat și a venit spre noi.

— E bine? — m-a întrebat încet.

— A adormit… Dar nu e bine deloc, Vlad. Niciunul dintre noi nu e bine.

Ne-am privit lung, fără cuvinte. În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat amândoi în bucătărie, vorbind în șoaptă ca să nu-i trezim pe copii.

— Ilinca, eu nu mai pot trăi cu frica asta că mâine nu vom avea bani de rată sau că o să ne certăm din orice prostie… Parcă nu mai suntem noi.

— Și eu simt la fel… Dar dacă renunțăm acum, ce le spunem copiilor? Că am visat prea mult? Că nu suntem în stare?

— Poate că ar trebui să le spunem adevărul: că uneori visele costă prea mult și că familia e mai importantă decât orice apartament…

Am plâns împreună pentru prima dată după mult timp. Ne-am dat seama că ne pierdusem unul pe altul în goana după un vis care nu era al nostru, ci al societății care ne spunea că trebuie să avem „proprietatea noastră”.

A doua zi dimineață, Daria s-a trezit devreme și a venit la noi în pat.

— Mami, tati… Voi o să vă certați mereu?

M-am uitat la Vlad și am știut ce trebuie să facem. Am decis să vindem apartamentul și să ne întoarcem la chirie. Nu a fost ușor — rudele ne-au judecat, prietenii ne-au privit ciudat, iar părinții noștri au spus că suntem iresponsabili. Dar copiii au redevenit veseli și liniștiți.

Au trecut doi ani de atunci. Trăim într-un apartament micuț cu chirie, dar suntem împreună și asta contează cel mai mult. Uneori mă gândesc dacă am fi putut face altfel sau dacă am fi rezistat presiunii sociale fără să ne pierdem liniștea.

Mă uit la Daria și Radu cum se joacă împreună și mă întreb: oare cât de mult ar trebui să riscăm pentru visele noastre? Și cine plătește cu adevărat prețul acestor alegeri?