Noaptea în care am pierdut-o și am regăsit-o pe Sofia: O poveste despre frică, speranță și răni de familie

— Nu! Nu, nu, nu! — am urlat, cu Sofia inertă în brațele mele, pielea ei mică devenind tot mai palidă sub lumina rece a becului din sufragerie. Ioana a intrat în cameră cu ochii larg deschiși, părul ciufulit, pijamaua udă de lapte. — Ce-ai făcut? — a țipat ea, vocea tremurând între groază și furie. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu făcusem nimic. Sau poate făcusem totul greșit.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu câteva minute înainte, Sofia plângea, iar eu încercam să o liniștesc, legănând-o ușor pe picioarele mele. Ioana era epuizată după încă o noapte albă. Am insistat să o las să doarmă puțin, promițând că mă descurc. Dar când am simțit că Sofia nu mai respiră, timpul s-a oprit. Am început să-i fac respirație gură la gură, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi amintesc instrucțiunile de la cursul de prim ajutor. Ioana plângea și țipa la mine să sun la 112.

— Dă-mi copilul! — a strigat ea, smulgând-o din brațele mele. Am rămas paralizat, privind cum soția mea încerca disperată să o readucă la viață pe Sofia. În fundal, vocea operatoarei de la urgențe părea venită din altă lume: „Rămâneți calmi. Continuați manevrele de resuscitare.”

Ambulanța a ajuns în zece minute, dar pentru mine au fost ani. Vecinii s-au adunat pe hol, mama Ioanei bătea în ușă cu pumnii: — Ce se întâmplă? Ce-ați făcut cu fata mea?

În acele clipe, am simțit că tot trecutul meu se prăbușește peste mine. Tata plecase când aveam șase ani și nu se mai uitase niciodată înapoi. Mama mă crescuse singură, mereu obosită și nemulțumită. Îmi jurase că nu voi repeta greșelile părinților mei. Dar acum, cu Sofia între viață și moarte, simțeam că am eșuat ca tată.

La spital, doctorii au preluat-o pe Sofia ca pe un pachet fragil. Ioana nu-mi vorbea. Stătea pe un scaun de plastic, cu privirea pierdută și mâinile strânse pe genunchi. Mama ei mă privea ca pe un criminal.

— Dacă nu te-ai fi încăpățânat să o iei tu azi-noapte… — a început ea.

— Ajunge! — a izbucnit Ioana, cu vocea spartă. — Nu e vina nimănui!

Dar știam că mă învinovățea. Și eu mă învinovățeam.

Orele au trecut greu. În salonul de așteptare mirosea a cafea ieftină și a deznădejde. Am încercat să-i scriu mamei un mesaj: „Sofia e la spital.” N-am primit răspuns.

Când medicul a ieșit în sfârșit, ne-a spus că Sofia respiră din nou, dar trebuie ținută sub observație. O infecție respiratorie severă, ceva ce n-am fi putut preveni. Ioana a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns pentru prima dată după ore întregi de tăcere.

— Mi-a fost frică să nu te urăsc pentru tot restul vieții dacă o pierdeam — mi-a șoptit ea.

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția și ușurarea în același timp. Dar liniștea nu a durat mult. În zilele următoare, certurile au devenit mai dese. Ioana mă acuza că nu sunt destul de atent, că nu știu să fiu tată. Eu îi reproșam că nu are încredere în mine.

Într-o seară, după ce Sofia a adormit acasă pentru prima dată după spitalizare, Ioana mi-a spus:

— Poate că n-ar fi trebuit să avem copilul ăsta. Poate că suntem prea stricați amândoi.

M-am uitat la ea și am văzut aceeași teamă pe care o simțisem mereu la mama mea: frica de a nu fi suficient pentru copilul tău.

— Nu suntem stricați — i-am spus încet. — Suntem doar speriați.

Am stat mult timp tăcuți. În mintea mea se derulau toate momentele din copilărie când mama plângea singură în bucătărie, când tata pleca trântind ușa, când îmi promiteam că voi fi altfel.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Am auzit ce s-a întâmplat… N-ai vrea să treci pe la mine cu Sofia? Poate… poate pot ajuta cu ceva.

Am ezitat mult înainte să accept. Dar când am intrat cu Sofia în brațe în apartamentul unde crescusem, mama m-a privit cu ochii umezi:

— Știi… nici eu n-am știut niciodată dacă fac bine ce fac.

Am izbucnit în plâns ca un copil.

Încet-încet, am început să vorbesc mai mult cu Ioana despre temerile noastre. Despre cum ne e frică să nu repetăm greșelile părinților noștri. Despre cât de greu e să ierți trecutul și să ai încredere că poți construi ceva nou.

Sofia a crescut sănătoasă și veselă, dar rana acelei nopți a rămas undeva adânc între noi toți: eu, Ioana și mama mea. Uneori mă întreb dacă vreodată putem ierta cu adevărat destinul pentru ceea ce ne ia sau ne dă.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să încercăm din nou în fiecare zi.

Oare chiar putem vindeca rănile vechi sau doar învățăm să trăim cu ele?