Noaptea în care am pierdut totul, dar m-am regăsit pe mine însămi

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! — am șoptit printre dinți, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, în timp ce încercam să-mi țin fetițele treze și liniștite. Era trecut de miezul nopții, iar afară bătea un vânt tăios care părea să-mi strige în urechi: „Fugi! Fugi acum, sau nu vei mai avea niciodată curaj!”

Soțul meu, Viorel, adormise în sfârșit după ce urlase la mine ore întregi. Mirosea a alcool și a furie. Încă îi simțeam palma pe obraz, încă îi auzeam vocea răgușită: „Ești o nimeni! Fără mine nu ești nimic!”

Mi-am luat fetițele, Ilinca și Mara, le-am înfofolit în gecile lor subțiri și am ieșit tiptil pe ușa din spate. Nu aveam nimic la mine, doar telefonul și portofelul cu câteva bancnote mototolite. Strada era pustie, iar pașii noștri răsunau ca niște bătăi de inimă speriată.

— Mami, unde mergem? — a întrebat Mara, cu vocea ei subțire.

— La o prietenă, iubita mea. Totul va fi bine, promit.

Am sunat-o pe Sorina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Am tremurat când i-am auzit vocea somnoroasă la telefon.

— Sorina, te rog… trebuie să mă ajuți. Am fugit de acasă. Viorel… iar a fost rău. Sunt cu fetele. Pot veni la tine?

O pauză lungă. Prea lungă.

— Of, Adina… e târziu. Soțul meu nu ar fi de acord… Știi cum e el. Poate mâine dimineață găsim o soluție.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am continuat să mergem pe străzi, cu Ilinca adormită pe umărul meu și Mara ținându-mă strâns de mână.

Am încercat la sora mea, Cristina. Ea locuia la două stații de tramvai distanță. Am sunat la interfon, cu inima cât un purice.

— Cine e? — vocea ei era rece.

— Eu sunt, Adina. Te rog… lasă-mă să urc. E urgent.

— Nu pot, Adina. Știi că tata nu vrea scandaluri. Dacă află că ai fugit de la Viorel… Nu vreau să mă cert cu el. Îmi pare rău.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am stat câteva minute pe bordură, cu fetele lângă mine, privind luminile blocului care nu-mi mai era casă.

„Oare chiar nu există nimeni pentru noi?” m-am întrebat cu disperare.

Am pornit spre gară. Nu știam unde să mă duc, dar știam că nu mă pot întoarce. În drum spre gară am trecut pe lângă o biserică mică, luminată slab. M-am oprit și am intrat în curte. Era liniște și miros de tămâie veche.

— Doamne… dacă exiști, ajută-mă! — am șoptit printre suspine.

Ilinca s-a trezit și m-a privit cu ochii ei mari și speriați.

— Mami, mi-e frig…

Am strâns-o la piept și i-am promis încă o dată că totul va fi bine, deși nu credeam nici eu ce spun.

Am dormit pe o bancă din curtea bisericii până spre dimineață. O bătrână care venise să aprindă lumânări ne-a găsit acolo și ne-a adus un ceai cald.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — m-a întrebat ea blând.

I-am spus povestea pe scurt, iar ea a dat din cap tristă.

— Să nu te întorci niciodată la un om care ridică mâna. Niciodată! Eu am stat 30 de ani cu un bărbat ca Viorel… Și mi-am pierdut sufletul.

Mi-a dat adresa unui centru pentru femei abuzate din oraș și mi-a spus să merg acolo imediat ce se deschide.

Am ajuns la centru obosită, flămândă și rușinată că am ajuns atât de jos. Dar acolo am găsit alte femei ca mine — cu ochii umflați de plâns și copiii agățați de fustele lor. Ne-am privit în ochi și ne-am recunoscut durerea.

În zilele care au urmat am încercat să-mi reconstruiesc viața din nimic. Am găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier — salariu mic, dar destul cât să plătesc o chirie modestă pentru o garsonieră.

Viorel a venit să mă caute. A urlat sub geamul centrului:

— Adina! Ieși afară! Ești a mea! Fără mine nu exiști!

Dar nu am mai ieșit. Pentru prima dată în viață m-am simțit puternică.

Mama a venit după două săptămâni să mă vadă. A plâns când m-a văzut atât de schimbată.

— De ce nu mi-ai spus? — m-a întrebat printre lacrimi.

— Pentru că mereu mi-ai spus să rabd… „Așa e la toți”, mi-ai zis mereu.

A tăcut rușinată și m-a îmbrățișat strâns.

Au trecut luni până când am început să dorm liniștită noaptea. Fetele s-au obișnuit cu noua viață — fără țipete, fără teamă. Am început să râdem din nou împreună.

Uneori mă gândesc la Sorina sau la Cristina și mă doare indiferența lor mai tare decât pumnii lui Viorel. Dar acum știu că singura mână care mă poate ridica sunt eu însămi.

Merg pe stradă cu fetele mele și simt că fiecare pas e o victorie împotriva fricii.

Mă întreb uneori: câte femei mai trec prin iadul acesta în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj măcar uneia dintre ele.