Noaptea în care fiul meu m-a salvat – Mărturia unei mame despre violența domestică

— Nu mai plânge, Katalin! Ai să-l trezești pe copil! vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, luminată slab de becul vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi și el. Marci dormea în camera lui, cu ursulețul strâns la piept, dar eu știam că orice zgomot mai puternic îl putea trezi. Și știam ce urma să se întâmple dacă Radu se enerva mai tare.

Nu era prima dată când mă simțeam prinsă ca într-o capcană, dar în acea seară furtuna de afară părea să reflecte perfect haosul din sufletul meu. Fulgerul a luminat pentru o clipă chipul lui Radu, schimonosit de furie. — Nu ești bună de nimic! Ai stricat totul! urlă el, trântind ușa de la frigider. M-am retras instinctiv spre colțul bucătăriei, încercând să mă fac cât mai mică.

M-am întrebat de atâtea ori cum am ajuns aici. Eu, fata veselă din Bacău, care visa să devină profesoară și să aibă o familie fericită. Când l-am cunoscut pe Radu, era șarmant și atent, iar mama îmi spunea mereu: „Ai grijă, Kati, oamenii se schimbă după ce se căsătoresc.” Nu am ascultat-o. Am crezut că iubirea poate schimba orice. Dar după ce s-a născut Marci, Radu s-a schimbat. A început cu vorbe grele, apoi cu palme peste față, mereu urmate de lacrimi și promisiuni că nu se va mai repeta.

În acea noapte, însă, ceva era diferit. Poate pentru că ploua cu găleata și vântul urla pe la geamuri, sau poate pentru că simțeam că nu mai pot. Radu s-a apropiat amenințător, iar eu am închis ochii, pregătită pentru lovitură. Dar atunci am auzit un scâncet subțire: — Mami? Ce se întâmplă?

Marci stătea în ușa bucătăriei, cu ochii mari și speriați. Radu s-a întors spre el, iar eu am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. — Du-te la culcare! a răcnit Radu. Dar Marci nu s-a mișcat. S-a uitat la mine și a spus cu voce tremurată: — Nu mai țipa la mami! Te rog…

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Radu a rămas nemișcat, surprins de curajul copilului nostru. Eu am simțit cum ceva se rupe în mine – frica aceea care mă ținuse captivă atâția ani s-a transformat într-o furie liniștită. M-am ridicat în picioare și l-am luat pe Marci în brațe.

— Gata! Nu mai pot! am spus cu voce tare, fără să-mi pese dacă mă va lovi sau nu. — Plecăm!

Radu a început să râdă batjocoritor: — Și unde crezi că te duci? La mama ta? Crezi că te va primi după tot ce ai făcut?

Am simțit mâna mică a lui Marci strângându-mă de gât. — Mami, hai acasă la bunica…

Am ieșit din bucătărie cu Marci în brațe, fără să mă uit înapoi. Am luat doar geaca lui și portofelul meu vechi. Afară ploua torențial, dar nu-mi păsa. Am fugit pe stradă până la stația de taxiuri din colț. Șoferul s-a uitat la noi uimit – eram leoarcă și tremuram amândoi – dar nu a zis nimic când i-am spus adresa mamei mele.

Mama ne-a primit fără întrebări. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit: — În sfârșit ai venit acasă, Kati…

Au urmat zile grele. Radu a venit la ușă de câteva ori, a urlat și a amenințat, dar mama nu l-a lăsat să intre. Am sunat la poliție și am făcut plângere – mi-au spus că nu sunt singura femeie din oraș care trece prin asta. La început mi-a fost rușine să povestesc vecinilor sau colegelor de la grădiniță ce s-a întâmplat. Dar când am văzut cât de liniștit doarme Marci acum, am știut că am făcut ce trebuia.

Într-o zi, la magazin, m-am întâlnit cu Ioana, o fostă colegă de liceu. M-a privit lung și mi-a spus: — Te-ai schimbat… Parcă ai altă lumină în ochi.

Am zâmbit timid: — Poate pentru că acum nu mai trăiesc cu frică.

Au trecut luni de atunci. Încă lupt cu traumele trecutului – uneori mă trezesc noaptea speriată de zgomote sau visez că Radu ne găsește. Dar Marci e bine, merge la grădiniță și desenează mereu case cu soare mare și oameni care zâmbesc.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul de repede pasul acesta sau dacă puteam să-l protejez mai bine pe Marci. Dar știu sigur un lucru: curajul lui din acea noapte m-a salvat pe amândoi.

Oare câte femei mai trăiesc încă în teroare? Ce le-ar putea ajuta să găsească puterea să spună „Gata!”? Poate povestea mea va da curaj cuiva care citește acum…