Nopți albe și vise frânte – Povestea unui tată român singur

— Tata, de ce nu vii niciodată la serbarea mea? Vocea Ioanei, fetița mea de opt ani, mi-a sfâșiat inima într-o marți dimineață, când încercam să mă strecor tiptil spre pat după o altă noapte de muncă la fabrica de rulmenți. Ochii ei mari, căprui, mă urmăreau cu o tristețe pe care nu ar fi trebuit să o cunoască la vârsta asta.

— Ioana, știi că dacă aș putea… dar trebuie să merg la muncă, altfel nu avem cu ce plăti lumina și chiria. Încercam să-i zâmbesc, dar vocea mi se frângea. În colțul camerei, Mihai, băiatul meu de doisprezece ani, se prefăcea că nu aude. De când mama lor ne-a părăsit pentru alt bărbat din București, Mihai nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar.

Am adormit pe canapea, cu hainele de muncă încă pe mine. M-am trezit după-amiază, cu capul greu și inima și mai grea. Pe masă era o scrisoare de la școală: „Domnule Popescu, vă rugăm să veniți la ședința cu părinții. Situația Ioanei este îngrijorătoare.” Am simțit cum mă sufoc. Cum să ajung la ședință când schimbul meu începe la ora șase?

Seara, în timp ce pregăteam sandvișurile pentru copii, Mihai a izbucnit:

— Toți colegii mei au părinți normali! Tu nici măcar nu vii la meciurile mele! De ce nu poți fi ca ceilalți?

Am rămas cu cuțitul în mână, incapabil să răspund. Ce aș fi putut spune? Că am încercat să fiu și mamă și tată? Că nopțile mele sunt pline de zgomotul utilajelor și zilele de grija facturilor?

Într-o noapte de iarnă, când gerul pătrundea până în oase, am găsit pe masa din vestiar un plic. Pe el scria doar „Pentru Doru”. L-am deschis cu mâinile tremurânde: înăuntru era o sumă mare de bani și un bilet: „Știu că îți este greu. Nu ești singur.”

Am privit în jur – colegii mei erau ocupați cu schimbul lor. Cine putea fi? Am simțit un amestec de rușine și recunoștință. M-am gândit la toate dățile când am refuzat ajutorul surorii mele, Maria, care mă certa mereu:

— Doru, lasă-mă să te ajut! Nu poți duce totul singur!

— Nu vreau milă, Maria! Copiii mei trebuie să știe că tata lor nu cerșește!

Dar acum, cu banii aceia în mână, mândria mea s-a topit ca zăpada sub soare. Am plătit datoriile la întreținere și am cumpărat un tort mic pentru ziua Ioanei. Când i l-am pus în față, ochii ei s-au luminat:

— Tata, e cel mai frumos tort din lume!

În acea seară am stat toți trei la masă, pentru prima dată fără certuri sau tăceri apăsătoare. Mihai a zâmbit timid și mi-a spus:

— Mulțumesc, tata.

Dar liniștea nu a durat mult. La câteva zile după aceea, fosta mea soție, Alina, a apărut la ușă. Avea un aer grăbit și nervos.

— Doru, vreau să iau copiii la mine pentru o vreme. Nu cred că le e bine aici.

M-am înfuriat:

— Acum îți amintești de ei? După doi ani în care nici măcar nu ai sunat?

Ioana s-a agățat de piciorul meu:

— Nu vreau să plec!

Alina a plecat trântind ușa. Copiii au rămas lângă mine, dar tensiunea plutea în aer. În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am întrebat dacă sunt un tată bun sau doar un om care se zbate fără rost.

A doua zi am găsit curajul să merg la școală. Învățătoarea Ioanei m-a privit cu blândețe:

— Domnule Popescu, Ioana are nevoie de dumneavoastră. Nu doar de haine sau mâncare. Are nevoie să vă simtă aproape.

Am plecat cu ochii în lacrimi. În acea seară am decis să cer ajutorul Mariei. A venit imediat și a stat cu copiii cât am dormit eu înainte de schimbul de noapte.

Cu timpul, lucrurile au început să se schimbe. Mihai a început să-mi povestească despre școală, Ioana a venit cu diplome acasă. Nu știu cine mi-a lăsat banii aceia în vestiar – poate un coleg care a văzut cât de greu îmi este sau poate cineva care crede încă în oameni.

Uneori mă întreb dacă merit tot ce am primit sau dacă e doar o iluzie care se va spulbera într-o zi. Dar când îi văd pe copiii mei râzând din nou, simt că poate există totuși speranță.

Oare câți tați ca mine mai sunt în România? Oare câți dintre noi au curajul să ceară ajutor sau să-l accepte când vine? Voi ce ați face în locul meu?