„Nu ai copii, nu poți înțelege!” – Cum mi-a distrus cumnata ziua de naștere doar ca să nu-mi dea banii înapoi

— Nu ai copii, nu poți înțelege! Ai tupeu să-mi ceri banii ăia fix azi? Pe bune, Irina?
Vocea Ancăi răsuna în sufrageria luminată slab de becul vechi, iar toți ochii erau ațintiți asupra mea. Mâinile îmi tremurau pe farfuria cu tort, iar lumânările abia stinse încă fumegau. Era ziua mea, 35 de ani, și mă simțeam mai mică decât oricând.

Totul începuse cu două luni în urmă, când Anca, cumnata mea, venise la mine cu ochii roșii și vocea stinsă. „Irina, te rog… nu mai am cui să cer. Avem nevoie de bani pentru grădinița lui Vlad. Promit că-ți dau totul înapoi la salariu.” Am scos din economiile mele 2.500 de lei fără să clipesc. Nu aveam copii, dar știam cât de greu e să te descurci în România cu un salariu de profesor suplinitor.

În seara asta însă, când i-am amintit discret că încă nu mi-a returnat banii, a explodat. „Tu nu știi ce înseamnă să fii mamă! Să te trezești noaptea cu copilul plângând, să n-ai bani de lapte… Tu ai timp să-ți faci unghiile și să mergi la yoga!”

Mama s-a uitat la mine cu o privire vinovată. Tata s-a prefăcut că nu aude și a început să taie tortul. Fratele meu, Radu, soțul Ancăi, a tras aer adânc în piept și a spus încet: „Hai, Anca, nu e cazul…”

— Nu e cazul? Sora ta mă face să mă simt ca ultimul om! Nici măcar nu știe ce sacrificii fac pentru familia asta!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am încercat să-mi păstrez calmul.

— Anca, nu te judec. Știu că e greu. Dar am nevoie de banii aceia. Și eu am rate și cheltuieli…

A izbucnit în râs, un râs ascuțit care m-a făcut să mă simt ca o intrusă în propria familie.

— Da’ tu ce cheltuieli ai? Cățelul tău și abonamentul la Netflix? Hai să fim serioși!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. M-am ridicat brusc de la masă și am fugit la baie. În spatele ușii, am auzit cum mama încerca să calmeze spiritele:

— Hai, copii, e ziua Irinei… Nu stricați totul.

Dar era prea târziu. În oglindă mi-am văzut fața roșie și ochii umflați. Mi-am șters machiajul cu dosul palmei și am încercat să respir adânc. Cum ajunsesem aici? De ce trebuia să fiu eu mereu cea „fără copii”, cea care „nu poate înțelege”, cea care trebuie să înghită orice?

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era tăioasă. Anca își strângea băiatul la piept și îi șoptea ceva la ureche. Radu se uita la telefon. Mama încerca să salveze aparențele:

— Irina, vrei să-ți pun niște tort la pachet?

Am dat din cap că nu. Am luat geanta și am ieșit fără să spun nimic. Pe scara blocului am izbucnit în plâns.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am pus familia pe primul loc: când am renunțat la vacanță ca să-i ajut pe ai mei cu renovarea apartamentului; când i-am dat bani fratelui meu ca să-și repare mașina; când am stat cu Vlad ca Anca să poată merge la interviuri de angajare. Și totuși, azi eram „pofitora” care nu știe ce-i greul.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău pentru aseară. Anca e foarte stresată… O să-ți dăm banii cât de curând.” Am zâmbit amar. Nu era prima dată când promiteau asta.

La birou nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nimic… doar o zi proastă.

Dar adevărul era că mă simțeam trădată de cei pe care îi iubeam cel mai mult. M-am întrebat dacă a meritat vreodată să fiu „fata bună”, cea care sare mereu în ajutor.

Seara, mama m-a sunat:

— Irina, nu fi supărată pe Anca… Știi cum e ea…

— Mamă, nu mai pot! Nu e prima dată când mă umilește! Și tu îi iei mereu apărarea!

— E mamă… are multe pe cap…

— Și eu ce sunt? Eu nu contez?

A tăcut câteva secunde.

— Ba da… dar tu ești mai puternică.

M-am simțit sfâșiată între dorința de a ierta și nevoia de a mă apăra. De ce trebuie mereu femeile fără copii să fie considerate incomplete? De ce solidaritatea feminină dispare când apar banii sau orgoliile?

Au trecut câteva zile până când Anca mi-a trimis un mesaj sec: „Îți pun mâine 500 lei. Atât pot acum.” Niciun „îmi pare rău”, niciun „la mulți ani” întârziat.

Am acceptat banii fără alte discuții. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi. La următoarea întâlnire de familie am fost distantă și rece. Mama a încercat să mă apropie de Anca, dar eu nu mai puteam trece peste umilință.

Acum mă întreb: oare chiar contează mai mult banii decât dragostea într-o familie? Sau orgoliile ne fac orbi la suferința celuilalt? Poate că uneori trebuie să ne alegem familia – chiar dacă asta înseamnă să ne protejăm inima.