„Nu ai nevoie de ajutor? Atunci mă duc!” – Povestea unei mame singure cu un nou-născut și o bunică încăpățânată

— Nu ai nevoie de ajutor? Atunci mă duc! a spus bunica Ileana, trântind ușa de la bucătărie cu o forță neașteptată pentru vârsta ei. Mara plângea în camera alăturată, iar eu, cu ochii umflați de nesomn și obrajii arși de lacrimi, încercam să-mi adun gândurile. Era a treia zi de când venisem acasă din spital și deja simțeam că nu mai pot.

Îmi amintesc perfect cum arăta bucătăria în acea dimineață: farfurii nespălate, biberoane peste tot, un miros vag de lapte praf amestecat cu cafea rece. Mihai plecase la muncă la 7 fără un sfert, după ce mi-a spus pe fugă: „Să nu uiți să faci ceva de mâncare pentru diseară, da?”

M-am uitat la bunica mea, care stătea în prag cu mâinile în șolduri. Avea 72 de ani, dar încă se ținea dreaptă ca un brad. Venise să mă ajute, dar ajutorul ei însemna să-mi spună cum să țin copilul, să-mi critice fiecare mișcare și să-mi povestească despre cum pe vremea ei creștea trei copii fără scutece de unică folosință sau sterilizatoare.

— Mamă, nu am nevoie să-mi spui ce fac greșit. Am nevoie doar să stea cineva cu Mara zece minute cât fac un duș. Atât! am spus printre dinți.

— Păi dacă nu mă lași să fac cum știu eu… Nu mai are rost să stau aici! a răspuns ea, ridicându-și geanta veche de piele.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să urlu. Toată lumea avea bunici care găteau ciorbe, făceau curat și scoteau copiii la plimbare în parc. Eu aveam o bunică încăpățânată care voia să-mi arate că știe mai bine decât mine.

M-am așezat pe podea lângă pătuțul Marei și am început să plâng în hohote. Mara s-a liniștit pentru câteva clipe, parcă simțind că nu mai are cine să o consoleze. M-am uitat la ea și i-am șoptit: „O să fie bine, puiule. O să fie bine…” Dar nu credeam nici eu ce spun.

Ziua a trecut greu. Am încercat să fac supă pentru Mihai, dar Mara plângea neîncetat. Am pus-o în marsupiu și am tăiat legumele cu o mână tremurândă. La ora 18:00, când Mihai a intrat pe ușă, m-a privit cu reproș:

— N-ai apucat să faci și o salată? Și ce-i cu dezordinea asta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu i-am răspuns nimic. M-am dus în baie și am stat acolo zece minute cu capul pe genunchi, încercând să nu plâng prea tare.

Seara, după ce Mara a adormit pentru prima dată mai mult de două ore legate, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou:

— Mamă, nu mai pot… Ileana a plecat supărată, Mihai nu mă ajută deloc… Simt că mă sufoc!

Mama a oftat adânc:

— Știu că e greu, dar trebuie să ai răbdare. Bunica ta e așa pentru că așa a fost toată viața ei. Nu știe altfel. Iar Mihai… poate nici el nu știe cum să te ajute.

— Dar eu? Cine mă ajută pe mine?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la bunica: „Dacă te răzgândești și ai nevoie de mine, știi unde mă găsești.” Am stat mult timp cu telefonul în mână fără să-i răspund.

În zilele următoare am început să observ cât de mult mă afectează lipsa sprijinului real. Prietenele mele postau poze cu bebelușii lor și scriau despre cât de minunate sunt mamele și bunicile lor. Eu mă simțeam tot mai izolată.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând pe canapea.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Sunt doar obosită.

— Poate ar trebui să o chemi pe bunica înapoi. Sau pe mama ta.

— Nu vreau pe nimeni care doar critică sau îmi spune că exagerez!

A tăcut și s-a dus la calculatorul lui. Am simțit că suntem doi străini sub același acoperiș.

A doua zi am decis să ies cu Mara în parc singură. Era frig, dar aveam nevoie de aer. Pe bancă lângă locul de joacă stătea o femeie cu părul alb prins într-un coc perfect – doamna Maria, vecina de la trei.

— Ce faci, dragă? Pari obosită…

— Sunt… E greu cu un bebeluș și fără ajutor.

— Știi… nici eu n-am avut ajutor când am fost tânără mamă. Dar am învățat să cer ce am nevoie. Să nu-ți fie rușine să spui exact ce vrei!

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Seara i-am scris bunicii: „Ai putea veni mâine? Am nevoie doar să stai cu Mara o oră cât fac un duș și poate să mă ajuți la spălat vasele.”

A venit fără să spună nimic. A stat cu Mara în brațe și i-a cântat încet un cântec vechi. Eu am făcut dușul cel mai lung din viața mea și când am ieșit din baie am găsit vasele spălate și bucătăria aerisită.

Nu a fost perfect – încă se certa cu mine despre scutece sau despre cât țin copilul în brațe – dar am început să îi spun clar ce am nevoie și ce nu pot accepta.

Mihai a început și el, timid, să întrebe dacă poate schimba el scutecul sau dacă poate aduce ceva de la magazin.

Nu știu dacă vreodată voi avea familia aceea ideală din pozele altora. Dar știu că trebuie să spun ce simt și ce am nevoie – chiar dacă uneori doare sau supără pe cineva.

Oare câte dintre noi trăim drama asta tăcută? Câte mame se simt singure chiar și când au familia aproape? Voi cum ați reușit să cereți ajutorul potrivit?