Nu Am Ajuns la Altar: Cum Am Descoperit Că Viitorul Meu Soț și Tatăl Lui Îmi Vindeau Casa Visurilor

— Milica, vino puțin, trebuie să vorbim, vocea mamei răsună din bucătărie, cu o gravitate pe care nu o mai auzisem de la ea de când eram copil. M-am ridicat încet de pe canapea, cu catalogul de rochii de mireasă încă deschis pe genunchi, și am intrat în bucătărie. Mama stătea la masă, cu telefonul în mână, iar tata privea pe geam, tăcut.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Mama mi-a întins telefonul. Pe ecran era un mesaj de la verișoara mea, Irina, care lucra la o agenție imobiliară: „Milica, știu că nu e treaba mea, dar am văzut că apartamentul vostru de pe strada Eminescu e listat la vânzare. Ești sigură că știi de asta?”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Apartamentul de pe Eminescu era locul unde urma să ne mutăm după nuntă, casa pe care Mark și cu mine o amenajasem cu atâta grijă, fiecare detaliu ales împreună, fiecare perete vopsit cu speranță.

— Nu… nu e posibil, am șoptit. Mark nu mi-a spus nimic. Poate e o greșeală.

Tata s-a întors spre mine, cu o privire tristă. — Milica, trebuie să afli adevărul.

Am ieșit din casă, cu inima bătându-mi nebunește, și l-am sunat pe Mark. A răspuns după câteva secunde, cu vocea lui caldă, care până atunci mă liniștea mereu.

— Ce faci, iubito?

— Mark, apartamentul nostru e la vânzare? Irina a văzut anunțul. Ce se întâmplă?

A urmat o tăcere apăsătoare. — Milica, nu voiam să-ți spun până nu eram sigur… Tata are niște probleme financiare și… a trebuit să-l punem la vânzare. Dar nu-ți face griji, găsim altceva, promit!

— Cum adică nu voiai să-mi spui? Era și casa mea! Am investit și eu acolo, am visat împreună la viața noastră! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

— Nu e așa simplu… Tata a zis că e mai bine să nu te stresezi înainte de nuntă. O să rezolvăm, te rog, ai încredere în mine!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe banca din fața blocului, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Cum putea să-mi facă asta? Cum putea să mă mintă, să-mi ascundă ceva atât de important?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Mark, să înțeleg de ce a ales să mă excludă dintr-o decizie care ne privea pe amândoi. Dar fiecare discuție se termina cu el ridicând din umeri, evitând privirea mea, sau spunând că „nu e momentul pentru drame”.

Mama încerca să mă liniștească, dar vedeam în ochii ei cât de rănită era și ea. Tata, mereu reținut, mi-a spus într-o seară:

— Milica, dacă acum, înainte de nuntă, nu poți avea încredere în el, cum va fi după?

Nu aveam răspuns. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care încă îl iubeam pe Mark și voiam să cred că a făcut totul din disperare, și alta în care nu mai puteam să-l privesc fără să simt gustul amar al trădării.

Într-o seară, am mers la părinții lui Mark. Am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, făcând sarmale pentru „ziua cea mare”. Domnul Dumitru era în sufragerie, cu hârtii împrăștiate pe masă.

— Milica, ce surpriză! a spus doamna Mariana, încercând să zâmbească.

— Am venit să vorbesc cu Mark și cu domnul Dumitru. Vreau să știu adevărul.

Mark a apărut în ușă, palid. Domnul Dumitru a oftat și mi-a spus:

— Fata mea, știu că e greu de înțeles, dar am avut datorii mari. Dacă nu vindeam apartamentul, pierdeam totul. Mark a vrut să te protejeze.

— Să mă protejeze sau să mă mintă? am întrebat, cu vocea tremurândă. Eu nu am nevoie de protecție, ci de respect și sinceritate!

Mark a încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi. — Dacă nu pot avea încredere în tine acum, cum să cred că vei fi alături de mine la bine și la greu?

Am plecat fără să mai privesc înapoi. În noaptea aceea, am plâns până dimineața. Am anulat nunta. Prietenii și rudele au început să mă sune, unii să mă certe că „exagerez”, alții să mă felicite că am avut curajul să nu mă complac într-o minciună.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare. Încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că merit mai mult decât jumătăți de adevăr și promisiuni goale. Am început să mă reconstruiesc, să mă regăsesc. Am învățat că iubirea nu înseamnă să te pierzi pe tine pentru a salva pe altcineva.

Oare câți dintre noi alegem să ne mințim singuri, doar ca să nu pierdem o iluzie? Oare cât valorează încrederea într-o relație? Voi ce ați fi făcut în locul meu?