Nu Am Ajuns la Altar: În Timp ce Visam la Nuntă, Logodnicul și Tatăl Lui Îmi Vindeau Casa

— Ioana, nu te mai gândi la detalii! O să fie o nuntă frumoasă, ai să vezi, mi-a spus mama într-o seară, în timp ce răsfoiam împreună catalogul cu rochii de mireasă. Dar eu nu puteam să scap de senzația aceea apăsătoare din piept. Vlad era tot mai distant în ultimele săptămâni, iar când îl întrebam dacă a vorbit cu arhitectul despre renovarea casei noastre, schimba mereu subiectul.

Casa aceea era visul meu. O cumpărasem împreună cu Vlad, după ce am terminat facultatea la București și ne-am mutat înapoi în Ploiești. Era mică, dar avea o grădină unde visam să plantăm trandafiri și un balcon unde să bem cafeaua dimineața. Tata ne ajutase cu avansul, iar mama deja îmi cumpărase perdele noi.

— Vlad, ai vorbit cu domnul Ionescu despre ușile de la bucătărie? am întrebat într-o seară, când a venit la mine cu ochii roșii și mirosind a țigară.

— Nu încă, Ioana. Am fost ocupat la firmă. Tatăl meu are niște probleme… a mormăit el, evitându-mi privirea.

Am încercat să-l înțeleg. Știam că domnul Popescu avea datorii mari după ce afacerea lui cu materiale de construcții aproape falimentase. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea face ceva care să ne afecteze direct pe noi.

Într-o zi de marți, când mă întorceam de la serviciu, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era de la o agenție imobiliară: „Stimată doamnă Popa, vă mulțumim pentru colaborare și vă anunțăm că tranzacția pentru imobilul situat pe Strada Lalelelor nr. 12 a fost finalizată.”

Mi s-a făcut rău instantaneu. Am fugit la Vlad acasă, tremurând din toate încheieturile.

— Vlad! Ce-ai făcut? Ce-i cu scrisoarea asta? am izbucnit plângând.

El s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Ioana… nu am avut de ales. Tata are nevoie de bani. Casa era pe numele lui… Eu doar am semnat ca să-l ajut. Oricum… putem găsi alta, nu?

— Cum adică „putem găsi alta”? Era casa noastră! Era visul nostru! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui?

A tăcut. Nici măcar nu a încercat să mă îmbrățișeze. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu: planurile pentru nuntă, viitorul pe care îl credeam sigur, omul pe care îl iubeam.

Am plecat acasă la ai mei și m-am închis în cameră zile întregi. Mama bătea la ușă cu ceaiuri și prăjituri, tata încerca să mă facă să râd cu glumele lui vechi, dar nimic nu mai avea sens.

— Ioana, trebuie să mergi mai departe. Nu poți trăi cu cineva care te minte așa, mi-a spus mama într-o seară, șoptit.

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. Îl iubeam pe Vlad. Am încercat să-l sun, să-i scriu mesaje, dar răspunsurile lui erau scurte și reci.

Într-o zi am primit un mesaj de la sora lui Vlad, Andreea: „Ioana, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Vlad e distrus, dar nu știe cum să repare lucrurile.”

M-am dus la el acasă. L-am găsit stând pe balcon, privind în gol.

— Vlad, de ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă minți?

— Mi-a fost frică. Tata m-a presat… Știu că am greșit. Dar nu pot schimba nimic acum.

— Ba poți! Puteai să fii sincer cu mine! Să luptăm împreună! Dar ai ales să mă excluzi din viața ta exact când aveam nevoie unul de altul.

Nu a spus nimic. Doar a oftat adânc.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Nunta a fost anulată. Mama a returnat rochia de mireasă, tata a sunat rudele să le spună că nu mai e cazul să vină la Ploiești.

Au trecut luni până am reușit să mă ridic din pat fără să simt că mă sufoc. M-am mutat singură într-o garsonieră mică și am început terapia. Am descoperit că nu pierderea casei m-a durut cel mai tare, ci faptul că omul pe care îl credeam al meu a ales să mă trădeze pentru liniștea lui.

Uneori încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă l-aș fi ascultat mai mult sau dacă i-aș fi spus mai des cât de mult contează sinceritatea pentru mine. Dar adevărul e că uneori oamenii aleg calea ușoară — chiar dacă asta înseamnă să rănească pe cineva drag.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Știu că merit mai mult decât jumătăți de adevăr și promisiuni goale.

Oare câți dintre noi alegem să iertăm trădarea doar pentru că ne e frică de singurătate? Sau poate ar trebui să avem curajul să spunem „ajunge” atunci când sufletul nostru e pus pe ultimul loc?