Nu am fost la ziua fiicei mele – Sunt chiar o mamă atât de rea?

— Nu, mamă, anul ăsta vreau să fie doar cu prietenii mei. Poate la anul, bine?
Vocea Martinei răsuna în telefon, rece și distantă, ca și cum vorbeam cu o străină. Am rămas cu receptorul în mână, privind peretele scorojit din bucătăria mea mică din Ploiești, încercând să înțeleg unde am greșit. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea ca un ciocan. Era a treia oară când nu mă invita la ziua ei. Dar anul acesta, când a împlinit treizeci și cinci de ani, m-a durut mai tare ca niciodată.

Mă numesc Zuzana. Am șaizeci de ani, sunt văduvă de aproape un deceniu și de trei ani nu mai am serviciu. Viața mea s-a micșorat la dimensiunile acestui apartament de două camere, la sunetul televizorului care merge pe fundal și la rarele telefoane de la rude sau vecini. Dar nimic nu doare mai tare decât tăcerea dintre mine și fiica mea.

M-am ridicat de la masă și am început să mă plimb prin cameră, încercând să-mi găsesc liniștea. Pe raftul de lângă fereastră, poza Martinei de la absolvire mă privea cu ochi mari și luminoși. Atunci eram încă o familie. Atunci încă râdea cu mine. Ce s-a întâmplat între timp?

Am încercat să-mi amintesc toate momentele în care poate am rănit-o fără să vreau. Poate când am certat-o că nu învață destul, poate când am refuzat să-i cumpăr blugii aceia scumpi pe care îi voia în liceu. Poate când, după ce a murit tatăl ei, m-am închis în mine și n-am mai știut să fiu mamă. Poate atunci când am pierdut serviciul și am început să mă plâng mereu de bani, iar ea trebuia să mă ajute cu facturile.

— Zuzana, nu te mai gândi la asta, mi-a spus vecina mea, doamna Lidia, într-o zi când m-a găsit plângând pe scară. Copiii au viața lor. Trebuie să-i lași să-și trăiască tinerețea.

Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu mă simt vinovată când știu că eu am crescut-o singură după ce soțul meu, Doru, s-a dus? Când știu că am făcut sacrificii, că am muncit nopți întregi ca să aibă ea tot ce-i trebuie? Și totuși, acum, la ziua ei, nu sunt acolo.

În seara aceea, am stat pe întuneric și am ascultat muzica veselă care răzbătea de la apartamentul vecinilor. Mi-am imaginat-o pe Martina râzând cu prietenii ei, poate cu iubitul ei nou, Vlad, despre care nu știu aproape nimic. M-am întrebat dacă mă pomenește vreodată în discuții sau dacă sunt deja doar o povară pentru ea.

A doua zi, am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru urare.” Atât. Fără emoticoane, fără „te iubesc”, fără nimic din căldura pe care o simțeam odinioară între noi. Am simțit cum mă prăbușesc din nou în acea groapă a singurătății.

Am încercat să o sun peste câteva zile. Mi-a răspuns rapid:

— Mamă, sunt la serviciu. Vorbim mai târziu.

Dar „mai târziu” nu a mai venit niciodată. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt o mamă rea. Dacă nu cumva toate greșelile mele au adunat între noi un zid pe care nu-l mai pot dărâma.

Într-o seară, după ce am plâns iar în pernă, am decis să-i scriu o scrisoare. Am luat hârtie și pix și am început:

„Draga mea Martina,

Nu știu unde am greșit sau ce anume te-a făcut să te îndepărtezi de mine. Poate că am fost prea severă, poate că nu ți-am arătat destul cât te iubesc. Dar vreau să știi că tu ești tot ce am mai drag pe lume. Mi-e dor de tine și mi-aș dori să putem vorbi deschis, ca altădată…”

Am scris pagini întregi despre copilăria ei, despre cum îi făceam clătite duminica dimineața, despre serile când citeam împreună povești la lumina veiozei. Am scris despre frica mea de a rămâne singură și despre speranța că într-o zi vom găsi drumul una spre cealaltă.

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la cutia ei poștală. Nu mi-a răspuns niciodată.

Timpul a trecut greu. Am început să ies mai des în parc cu doamna Lidia sau să merg la biserică, încercând să-mi găsesc liniștea în altceva decât în așteptarea unui semn de la Martina. Dar fiecare zi de naștere a ei era ca o rană care nu se vindeca.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar și vântul bătea rece, am primit un telefon de la fratele meu, Ion:

— Zuzana, ai auzit de Martina? A plecat la București cu serviciul nou. Nu ți-a spus?

Nu știam nimic. M-am simțit din nou exclusă din viața ei. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns nici atunci.

În Ajunul Crăciunului, când toată lumea se pregătea de sărbătoare, am primit un mesaj de la ea:

„Sper că ești bine. Sărbători fericite.”

Atât. Fără invitație la masă, fără promisiunea unei vizite.

În acea seară, am stat singură la masa mică din bucătărie, cu o felie de cozonac și o cană de ceai. M-am uitat la poza Martinei și am șoptit:

— Unde am greșit? Ce aș putea face ca să repar?

Poate că nu sunt o mamă perfectă. Poate că am făcut greșeli pe care nu le pot șterge niciodată. Dar inima mea încă speră că într-o zi vom putea vorbi din nou ca mamă și fiică.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar merităm să fim uitate pentru greșelile noastre? Sau există mereu o cale spre iertare?