„Nu am vrut să plec, mamă, dar nu mai puteam rămâne” – Povestea mea despre sacrificiu, vină și iertare

„Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa!” am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mâinile îmi tremurau pe valiza veche, moștenită de la bunica. Mama stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de la plâns și obrajii supți de boală. Tatăl meu, Ion, privea în gol, cu pumnii strânși, incapabil să spună ceva. Era o seară rece de octombrie, iar în camera noastră mică dintr-un cartier mărginaș al Bacăului, aerul era atât de dens încât simțeam că mă sufoc.

„Nu pleca, Ilinca, te rog…”, a șoptit mama, vocea ei abia se auzea. „Nu mă lăsa singură cu el.”

Am simțit cum mă rupe pe dinăuntru. Dar nu mai puteam. De luni de zile, tata venea acasă beat, urlând la mine că nu fac nimic, că nu sunt bună de nimic, că am stricat totul de când m-am născut. Mama, bolnavă de inimă, nu mai avea putere să-l oprească. Eu eram prinsă între dorința de a o proteja și nevoia de a fugi, de a respira, de a trăi.

„Ilinca, dacă pleci, să nu te mai întorci!” a tunat tata, ridicându-se brusc. Am tresărit, dar nu m-am uitat înapoi. Am ieșit pe ușă, cu valiza în mână, simțind cum fiecare pas mă doare, ca și cum aș fi călcat pe cioburi.

Am ajuns la gară fără să știu unde mă duc. Am urcat în primul tren spre București, cu banii strânși din meditații și din vânzarea unor haine vechi. În compartiment, o femeie în vârstă m-a întrebat unde merg. „Oriunde, numai departe de acasă”, am răspuns, cu vocea stinsă.

Primele săptămâni în București au fost un coșmar. Am dormit pe la prieteni, am lucrat la o cafenea, am spălat vase, am făcut curat în casele altora. În fiecare seară, când puneam capul pe pernă, mă întrebam dacă mama mai trăiește, dacă tata o mai bate, dacă am făcut bine că am plecat. Dar nu aveam curaj să sun acasă. Îmi era teamă de ce aș putea auzi.

Într-o zi, la cafenea, a intrat o femeie cu un copil mic. Copilul s-a împiedicat și a căzut, iar femeia l-a ridicat cu blândețe, șoptindu-i: „Nu-i nimic, mami e aici.” Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de mama, de cum mă mângâia pe cap când eram mică, de cum îmi spunea că sunt puternică, deși nu era adevărat. Am fugit la baie și am plâns în hohote, rușinată de mine însămi.

După două luni, am primit un mesaj de la vecina noastră, tanti Viorica: „Mama ta e la spital. Dacă poți, vino.” Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am luat primul tren spre Bacău, cu inima cât un purice. Pe drum, mă rugam să nu fie prea târziu.

Când am intrat în salon, mama era palidă, cu ochii închiși. Tata stătea pe un scaun, cu capul plecat. Nu l-am mai văzut niciodată atât de mic. Am îngenuncheat lângă patul mamei și i-am luat mâna. A deschis ochii și a zâmbit slab: „Ai venit, Ilinca. Știam că o să vii.”

Tata a ieșit din salon fără să spună nimic. Am rămas singură cu mama. „Nu te învinovăți, fata mea. Știu că ți-a fost greu. Și mie mi-a fost. Dar nu trebuie să-ți sacrifici viața pentru mine. Trebuie să trăiești și tu.”

Am plâns amândouă, ținându-ne de mână. În zilele următoare, am stat lângă ea, am citit împreună, am râs, am povestit. Tata venea rar, nu mai bea, dar nici nu vorbea. Într-o seară, a venit la mine în bucătăria spitalului. „Ilinca, îmi pare rău. N-am știut să fiu tată. N-am știut să fiu om. Poți să mă ierți?”

Nu am știut ce să-i răspund. Îl uram, dar îl și iubeam. Era tatăl meu, dar și omul care ne-a făcut să suferim. Am simțit că mă sufoc din nou, dar de data asta nu am fugit. Am rămas acolo, cu toată durerea și toată dragostea mea, încercând să iert.

Mama a murit la câteva săptămâni după aceea. Am simțit că o parte din mine a murit cu ea. Tata s-a schimbat, a încetat să mai bea, a început să lucreze din nou. Eu m-am întors la București, dar nu mai eram aceeași. Am început să scriu, să vorbesc cu alți tineri care trec prin ce am trecut eu. Am învățat că fuga nu rezolvă nimic, dar uneori e singura cale să supraviețuiești.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: ce aș fi făcut dacă aș fi rămas? Aș fi salvat-o pe mama? Sau m-aș fi pierdut pe mine? Poate că nu există răspunsuri simple. Voi ce ați fi făcut în locul meu?