„Nu e copilul lui!” – Povestea unei mame singure între rușine, curaj și renaștere

„Nu e copilul lui!” – vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Stanciu, a spart liniștea din sufrageria noastră mică din Pitești. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Vlad, soțul meu, era fixată în podea. „Cum poți să spui asta, mamă?” a încercat el să protesteze, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nu mai credea nici el în mine. Simțeam cum aerul devine greu, fiecare respirație era o luptă.

Eram însărcinată în patru luni. Pentru mine, vestea fusese o minune. Pentru ei, era începutul sfârșitului. Doamna Stanciu a continuat să țipe: „Nu vezi că nu seamănă cu tine? E prea devreme! Asta nu e copilul tău!” Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu privirile acuzatoare ale soacrei mele. „Să nu te gândești că vei rămâne aici! Nu cu rușinea asta!”

În acea noapte, am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat. Nici măcar nu mi-am luat verigheta. Vlad nu s-a întors să mă oprească. Pe scări, am auzit-o pe doamna Stanciu spunând: „Să nu te mai întorci niciodată!”

Am ajuns la mama mea în Slatina, cu ochii umflați de plâns. Ea m-a primit fără întrebări, dar am văzut dezamăgirea în ochii ei. „Ce-ai făcut, Ilinca?” a șoptit ea într-o seară, când credea că dorm. Nu i-am răspuns. Nu știam nici eu ce făcusem greșit.

Lunile au trecut greu. Oamenii vorbeau pe la colțuri, vecinele șușoteau când mă vedeau pe stradă. „A lăsat-o bărbatul… Cine știe cu cine o fi copilul…” Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, dar nimeni nu voia o femeie însărcinată și singură. Mama mă ajuta cum putea, dar pensia ei abia ne ajungea pentru mâncare.

Când l-am născut pe Radu, am simțit pentru prima dată după mult timp că viața are un sens. Era mic, cu ochii mari și negri ca ai lui Vlad. M-am gândit atunci că poate, dacă ar fi venit să-l vadă, ar fi înțeles… Dar Vlad nu a venit niciodată. Nici măcar un telefon.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca vânzătoare la o alimentară din cartier, apoi ca femeie de serviciu la școală. Radu creștea frumos, deștept și bun la suflet. În fiecare seară îi citeam povești și îi promiteam că vom fi bine, chiar dacă nu aveam nimic altceva decât unul pe celălalt.

Într-o zi, când Radu avea șapte ani, l-am găsit plângând în curtea școlii. Un băiat îi spusese că „nu are tată” și că „mama lui e o mincinoasă”. M-am simțit sfâșiată între furie și neputință. L-am strâns în brațe și i-am spus: „Tu ești tot ce contează pentru mine. Nu asculta răutățile oamenilor.” Dar știam că rana rămâne.

Au trecut zece ani de atunci. Radu a devenit adolescent și eu am reușit să-mi găsesc un post mai bun la o firmă de contabilitate. Viața noastră s-a stabilizat, iar eu am început să mă simt din nou om. Am ieșit cu prietenele la cafea, am mers la teatru, am început chiar să zâmbesc fără teamă.

Într-o seară de toamnă, când mă întorceam de la serviciu, l-am văzut pe Vlad la poarta blocului meu. Îmbătrânise, avea părul grizonat și ochii triști. „Ilinca… putem să vorbim?”

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Nu-l mai văzusem de aproape cincisprezece ani. „Ce vrei?” am întrebat rece.

„Am greșit… Am ascultat-o pe mama… Am fost laș… Vreau să-l cunosc pe Radu.”

Am simțit furia veche revenind ca un val uriaș. „Acum? După tot ce ai făcut? După ce ne-ai lăsat singuri?”

Vlad a lăsat capul în jos. „Nu pot schimba trecutul… Dar vreau să încerc să fiu tatăl lui acum.”

L-am privit lung. În mine se dădea o luptă între dorința de răzbunare și speranța că fiul meu ar putea avea ceea ce eu nu am avut niciodată: o familie completă.

I-am spus: „Nu eu trebuie să te iert. Vorbește cu Radu.”

Au urmat luni dificile. Radu era confuz, furios, curios. L-a întâlnit pe Vlad de câteva ori, dar relația lor era fragilă ca sticla subțire. Eu priveam totul de la distanță, încercând să-mi țin inima întreagă.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat, Radu m-a întrebat: „De ce l-ai lăsat să vină înapoi?”

I-am răspuns cu lacrimi în ochi: „Pentru că fiecare om merită o a doua șansă… Dar tu decizi dacă vrei să i-o dai.”

Acum, când privesc în urmă la tot ce am trăit, mă întreb: oare cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau rănile rămân mereu acolo, ascunse sub piele?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar știu sigur că azi sunt mai puternică decât am fost vreodată.