Nu e copilul meu – Povestea Kingăi și a lui Grigore

— Nu e copilul meu! Ai înțeles? urlă Grigore, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu Olgierd strâns la piept. Era trecut de miezul nopții, iar vecinii probabil ascultau fiecare cuvânt, dar nu-mi păsa. Tot ce simțeam era o durere surdă în piept și o teamă care mă paraliza.

— Grigore, te rog… Nu e adevărat! Cum poți să spui așa ceva? am șoptit, dar vocea mi s-a frânt. Olgierd, băiatul nostru de șase ani, plângea încet, neînțelegând de ce tata îl privește ca pe un străin.

Totul a început cu o simplă bârfă. O vecină, doamna Stanciu, i-a spus lui Grigore că m-a văzut vorbind prea apropiat cu Mihai, colegul meu de la serviciu. De acolo, totul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. Grigore a început să mă urmărească, să-mi verifice telefonul, să mă întrebe unde merg și cu cine vorbesc. Eu încercam să-i explic că nu e nimic între mine și Mihai, că tot ce vreau e să ne fie bine, dar el nu mai asculta.

În seara aceea, când am intrat pe ușă după o zi lungă la birou, Grigore m-a întâmpinat cu privirea rece și cu valiza mea aruncată pe hol.

— Pleci! Și ia-l și pe copil! Nu vreau să mai vă văd!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-l conving că greșește, dar era ca și cum aș fi vorbit cu un zid. Într-un final, am ieșit din casă cu Olgierd de mână și am mers la mama. Mama m-a primit fără întrebări, doar cu lacrimi în ochi.

— Mamă, ce mă fac? Dacă nu mă crede? Dacă Olgierd rămâne fără tată?

— O să treacă și asta, Kinga. Dar trebuie să fii tare pentru copilul tău.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Grigore nu răspundea la telefon. Prietenii comuni au început să mă evite. Unii dintre ei chiar mi-au spus în față:

— Kinga, dacă ai făcut ce se spune… nu-i de mirare că Grigore s-a supărat.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. La serviciu, Mihai a încercat să mă ajute:

— Kinga, dacă vrei să vorbesc eu cu Grigore…

— Nu! Nu vreau să creadă că e ceva între noi. Te rog, Mihai.

Singurul care părea să sufere mai mult decât mine era Olgierd. În fiecare seară mă întreba:

— Mami, când vine tati acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Îi spuneam doar că tati are nevoie de timp.

După două săptămâni de tăcere, Grigore a venit la mama acasă. Era palid și obosit.

— Vreau test de paternitate! a spus scurt.

M-am simțit insultată până în adâncul sufletului. Cum putea să creadă că l-am mințit atâția ani? Dar am acceptat. Pentru Olgierd. Pentru liniștea noastră.

Au urmat zile de așteptare chinuitoare. Mama încerca să mă încurajeze:

— O să vezi că totul se va rezolva.

Dar eu nu mai aveam încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

Rezultatul testului a venit într-o dimineață ploioasă. Grigore a citit hârtia de față cu mine și mama.

— E copilul meu… a șoptit el, iar lacrimile i-au curs pe obraji.

M-am uitat la el fără să știu dacă să-l iert sau nu. Durerea era prea mare.

— Kinga… iartă-mă… Am fost un prost… Dar toți mi-au spus că…

— Și tu ai crezut pe toată lumea mai puțin pe mine? am izbucnit printre lacrimi.

Olgierd s-a agățat de piciorul lui Grigore:

— Tati, te întorci acasă?

Grigore l-a luat în brațe și a plâns împreună cu el. Eu am rămas pe margine, simțindu-mă goală pe dinăuntru.

Au trecut luni până când am reușit să ne apropiem din nou. Încrederea nu se repară peste noapte. Încercăm să fim o familie pentru Olgierd, dar rana trădării încă doare.

Uneori mă întreb: dacă nu ar fi existat bârfa aceea, am fi fost fericiți? Sau totul era doar o iluzie? Cât de ușor poate fi distrus un om de vorbele altora? Poate cineva să ierte cu adevărat o asemenea trădare?