„Nu ești de nasul nostru!” – Povestea mea cu Vlad și zidul dintre lumi

— Nu ai ce căuta aici, Irina! Vocea doamnei Popescu răsuna ca un ecou rece în holul apartamentului lor spațios din Copou. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de lalele pe care îl strânsesem cu atâta speranță. Vlad, ascuns după ușa camerei lui, nu îndrăznea să iasă. Îi vedeam umbra proiectată pe perete, ca o fantomă a curajului pierdut.

— Mamă, te rog… a încercat el, dar vocea i s-a stins înainte să termine fraza.

— Nu! Nu vreau să mai văd fata asta aici. Vlad, ți-am spus: tu meriți altceva. O fată ca lumea, nu…

Nu a terminat propoziția, dar privirea ei a spus totul. Eram fata „de la periferie”, crescută de o mamă singură care spăla scări ca să ne putem plăti chiria într-o garsonieră de la marginea orașului. Tatăl meu ne părăsise când aveam șapte ani și nu mai știam nimic de el. Tot ce aveam era mama și visele mele.

L-am cunoscut pe Vlad la liceu, la „Negruzzi”. El era băiatul perfect: olimpic la matematică, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu înconjurat de prieteni. Eu eram fata care venea cu tramvaiul 9, cu ghiozdanul vechi și pantofii reparați de trei ori. Ne-am apropiat la olimpiada de română, când am rămas amândoi până târziu să corectăm niște eseuri pentru profesoara noastră. Atunci am râs pentru prima dată împreună și am simțit că poate, doar poate, cineva ca el ar putea vedea ceva bun în mine.

Primele luni au fost magice. Ne plimbam prin Grădina Botanică, ne ascundeam de ploaie sub același palton și visam la viitor. Dar visul s-a spulberat când părinții lui au aflat cine sunt. Tatăl lui, profesor universitar la Politehnică, m-a privit ca pe un experiment nereușit.

— Irina, tu ești o fată isteață, dar Vlad are nevoie de cineva pe măsura lui. Să nu-l tragi în jos, bine?

M-am simțit ca un obiect stricat pe care îl pui într-un colț să nu-l vadă musafirii. Am început să evit întâlnirile cu familia lui. Vlad încerca să mă liniștească:

— Nu-i lua în seamă. O să-i conving eu că tu ești tot ce-mi doresc.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Ba dimpotrivă, presiunea creștea. Mama lui îi aranja întâlniri cu Ana-Maria, fata unui notar celebru din oraș. O fată frumoasă, elegantă, care știa să vorbească despre artă și mergea la baluri caritabile.

Într-o seară, după ce Vlad a lipsit de la întâlnirea noastră fără să anunțe, l-am găsit pe Facebook într-o poză cu Ana-Maria la un concert de pian. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. L-am sunat:

— Vlad, ce se întâmplă? De ce nu mi-ai spus?

A tăcut câteva secunde.

— Irina… e complicat. Mama a insistat… N-am vrut să te rănesc.

— Dar mă rănești! De fiecare dată când alegi să taci sau să te ascunzi după dorințele lor!

A urmat o tăcere lungă.

— Poate că au dreptate… Poate că nu sunt destul de puternic pentru noi doi.

Am închis telefonul și am plâns până dimineața. Mama m-a găsit cu ochii umflați și mi-a adus ceai.

— Irina, oamenii ca ei nu vor înțelege niciodată cât valorezi tu cu adevărat. Dar trebuie să-ți amintești tu.

Am încercat să-l uit pe Vlad. M-am aruncat în muncă, am luat bursă la facultate și am început să predau meditații ca să ne putem permite mai mult decât strictul necesar. Dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice invizibilă.

După doi ani, l-am revăzut pe Vlad întâmplător la librăria Humanitas. Era cu Ana-Maria. S-au oprit lângă raftul de poezie și au râs împreună. M-a văzut și mi-a zâmbit trist.

— Irina… Ce faci?

— Trăiesc. Tu?

A dat din umeri.

— Încerc să fiu ceea ce vor ei…

Am plecat fără să mă uit înapoi. În seara aceea am scris în jurnal: „Poate că dragostea nu e mereu de ajuns când lumea ta e construită din ziduri invizibile.”

Astăzi sunt profesoară de limba română la același liceu unde l-am cunoscut pe Vlad. Îi privesc pe elevii mei și mă întreb câți dintre ei vor avea curajul să-și urmeze inima până la capăt.

Oare cât valorează dragostea atunci când trebuie să lupți singur împotriva tuturor? Și câți dintre noi avem puterea să alegem ceea ce ne face fericiți, nu ceea ce alege lumea pentru noi?