„Nu ești destul de ambițioasă” – Povestea unei mame care și-a pierdut vocea în propria familie

— Nu mai are rost să te agiți, Irina. Oricum nu te caută nimeni la serviciu, zise Radu, trântind ușa bucătăriei după el. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Vocea lui răsunase ca un verdict. Copiii se jucau în sufragerie, iar eu simțeam că mă sufoc între pereții casei noastre din cartierul Titan.

Aveam 33 de ani când l-am născut pe Vlad, al doilea nostru copil. Terminase deja grădinița Andreea, fata noastră cea mare, iar eu visam să mă întorc la editura unde lucrasem înainte de concediul maternal. Îmi plăcea să corectez manuscrise, să simt mirosul hârtiei proaspăt tipărite și să discut cu autorii la cafeneaua din apropiere. Dar Radu câștiga bine ca inginer IT și mereu îmi spunea:

— De ce să te chinui? Stai acasă cu copiii. E mai bine pentru toți.

La început am crezut că are dreptate. M-am dedicat casei, am gătit, am făcut teme cu Andreea, am plimbat căruciorul prin parc. Dar cu fiecare an care trecea, simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele din facultate își făceau cariere, postau poze din city break-uri la Roma sau Praga, iar eu mă uitam la ele cu un amestec de invidie și rușine.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să-i spun lui Radu ce simt:

— Mi-e dor să lucrez. Să fiu Irina cea de la editură, nu doar „mama lui Vlad și a Andreei”.

A oftat și a dat din mână:

— Lasă prostiile. Ești prea sensibilă. O să-ți treacă.

Dar nu mi-a trecut. În fiecare dimineață, când îi vedeam pe ceilalți părinți grăbiți spre metrou, cu badge-urile de la corporație atârnând la gât, simțeam că rămân pe loc. Am început să aplic la joburi online, pe ascuns. Am trimis zeci de CV-uri, dar răspunsurile veneau rar și erau mereu negative: „Ne pare rău, experiență insuficientă”, „Căutăm persoane cu activitate recentă”.

Într-o zi, am primit un telefon de la o editură mică din București:

— Bună ziua, doamna Popescu? Am văzut CV-ul dumneavoastră. Am dori să vă cunoaștem pentru un post part-time.

Inima mi-a sărit din piept. Am alergat la Radu cu vestea:

— Mi-au propus un interviu! Poate reușesc să revin în domeniu!

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe Lună:

— Și cine stă cu copiii? Crezi că e momentul? Oricum nu e cine știe ce job…

Am simțit cum entuziasmul mi se scurge printre degete. Dar m-am dus la interviu. Am stat pe o canapea veche, între rafturi pline de cărți prăfuite. Redactorul-șef, domnul Ionescu, m-a privit peste ochelari:

— De ce vreți să reveniți după atâția ani?

Mi-am mușcat buza:

— Pentru că simt că nu mai sunt eu însămi fără muncă. Pentru că iubesc cărțile și oamenii care le scriu.

A zâmbit trist:

— Știu cum e… Dar salariul e mic și programul e haotic.

Am acceptat fără să clipesc. Când i-am spus lui Radu că încep peste două săptămâni, a izbucnit:

— Ești iresponsabilă! Nu te gândești la familie! Ce-o să spună lumea?

Mama mea a venit în vizită chiar atunci și l-a auzit:

— Radu, las-o să încerce! Și eu am stat acasă toată viața și uite cât regret acum…

El a ieșit trântind ușa. În seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă copiii.

Primele luni au fost un haos: alergam între ședințe cu părinții, redactări urgente și febra lui Vlad. Uneori uitam să mănânc sau adormeam cu capul pe laptop. Dar pentru prima dată după mulți ani simțeam că trăiesc pentru mine.

Radu s-a răcit tot mai mult. Într-o seară mi-a aruncat printre dinți:

— Nu ești destul de ambițioasă! Dacă tot te-ai întors la muncă, fă ceva serios! Nu pierde vremea pe salarii de nimic.

M-am uitat la el neîncrezătoare:

— Acum câțiva ani îmi spuneai să nu muncesc deloc…

A ridicat din umeri:

— Atunci era altceva.

Am început să mă întreb dacă nu cumva problema era altundeva. Poate nu era vorba despre joburi sau bani, ci despre control. Despre teama lui că nu mai sunt doar a lui.

Andreea a venit într-o zi acasă cu ochii în lacrimi:

— Mama, colegii râd de mine că tu nu ai serviciu ca mamele lor…

M-am simțit mică și neputincioasă. Seara i-am spus lui Radu:

— Copiii au nevoie de un model. Vreau să știe că pot fi orice își doresc.

El a tăcut. A doua zi a plecat devreme și nu m-a sunat deloc.

Au trecut doi ani de atunci. Încă lucrez la editură – nu e ușor, dar am publicat deja două cărți sub coordonarea mea. Copiii sunt mândri de mine. Radu s-a obișnuit cu noua realitate, dar între noi a rămas o distanță pe care nu știu dacă o vom mai putea traversa vreodată.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine își pierd vocea în propria familie? Câte dintre noi ne sacrificăm visurile pentru liniștea aparentă a casei? Voi ce ați face în locul meu?