„Nu ești destul de bună!” – Povestea mea despre lupta cu așteptările familiei și regăsirea propriei voci

— Nu ești destul de bună, Irina! Ai auzit? Niciodată nu ești!
Glasul mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de perișoare și mirosul de cafea arsă. Aveam 17 ani și tocmai venisem acasă cu o notă de 9 la matematică. Tata, așezat la masă cu ziarul în față, nici nu s-a uitat la mine. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

— Mamă, dar e totuși 9…

— Nu mă interesează! La noi în familie nu există loc pentru mediocritate! Tu știi cât am muncit noi ca să ai tot ce-ți trebuie? Și tu vii cu 9?

Am fugit în camera mea, trântind ușa. M-am prăbușit pe pat și am plâns până am adormit. Asta era viața mea: o cursă continuă după aprobarea părinților mei, care părea mereu la un pas distanță. În fiecare zi, simțeam că nu sunt destul de bună, că orice aș face nu va fi niciodată suficient.

Tata era profesor universitar la Politehnică, mama lucra la bancă. Amândoi erau obsedați de imagine, de ce spune lumea, de diplomele afișate pe perete. Fratele meu mai mare, Vlad, era student la Medicină și mândria familiei. Eu eram „fata cu capul în nori”, care visa să scrie poezii și să picteze. Dar pentru ai mei, arta era o pierdere de timp.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă cu o diplomă de merit, tata a deschis șampania. Mama l-a îmbrățișat și i-a spus că e cel mai bun fiu din lume. Eu stăteam într-un colț, cu caietul meu de schițe ascuns sub masă. M-am ridicat și am încercat să le arăt un desen la care lucrasem zile întregi.

— Ce-i asta? a întrebat tata, fără să se uite bine.

— Un portret… Am încercat să surprind lumina din ochii bunicii…

— Lasă prostiile astea! Pune mâna pe carte! Nu te ajută la nimic desenele tale!

M-am simțit mică, invizibilă. În acea noapte am rupt desenul bucățică cu bucățică și l-am aruncat la gunoi.

Anii au trecut. Am intrat la liceu la profil real, așa cum au vrut ei. Am renunțat la pictură, la poezie, la tot ce-mi aducea bucurie. Eram o umbră care bifa reușite pe hârtie: olimpiade, concursuri, note mari. Dar în sufletul meu era gol.

În clasa a XII-a, am cunoscut-o pe Ana, colega mea de bancă. Era genul de fată care râdea tare și nu-i păsa ce cred ceilalți. Într-o zi m-a întrebat:

— Irina, tu ce vrei să faci după bac?

Am ezitat.

— Nu știu… Probabil Politehnica…

— Dar tu ce vrei? Nu ce vor ai tăi!

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Ce voiam eu? Nici nu mai știam cine sunt.

Într-o seară, după o ceartă cu mama care mi-a spus că „dacă nu intru la facultate la buget să nu mai calc în casa asta”, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am dorit să fug, să dispar, să nu mai simt presiunea asta care mă strivește.

Am început să scriu poezii noaptea, pe ascuns. Era singurul moment când mă simțeam liberă. Ana a descoperit caietul meu și mi-a spus:

— Trebuie să publici! Ai talent!

Am râs amar.

— Ai mei ar face infarct dacă ar afla…

Într-o zi, Ana mi-a înscris o poezie la un concurs național fără să-mi spună. Când am primit premiul II și invitația la festivitate, am simțit pentru prima dată că exist cu adevărat.

Când le-am spus părinților mei, tata a izbucnit:

— Ai făcut asta fără acordul nostru? Te-ai făcut de râs! Ce o să zică lumea?

Mama a plâns și mi-a spus că „nu mai are încredere în mine”.

Am fugit din casă și m-am dus la Ana. Am stat la ea trei zile. Părinții mei au sunat-o pe mama Anei și au venit să mă ia acasă ca pe un copil pierdut. Tata mi-a spus pe drum:

— Dacă nu te conformezi regulilor noastre, nu mai ai ce căuta aici!

Am simțit că mă sufoc.

După bacalaureat am intrat la Politehnică, dar după primul semestru am clacat. Nu mai puteam. M-am îmbolnăvit de anxietate și depresie. Mergeam la cursuri ca un robot și plângeam nopțile în pernă.

Într-o zi am avut un atac de panică în fața facultății. M-am prăbușit pe trotuar și am început să tremur necontrolat. O doamnă m-a ajutat să mă ridic și m-a dus la cabinetul medical.

Atunci am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început terapie fără să le spun alor mei. Psiholoaga m-a întrebat:

— Irina, cine ești tu când nu trebuie să fii perfectă?

Nu am știut ce să răspund.

A durat luni întregi până am avut curajul să le spun părinților că vreau să renunț la facultate și să dau admitere la Arte Plastice. Tata a urlat la mine că sunt „o rușine”, mama a leșinat.

Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Fii tu însăți. Nu trăi pentru ei.”

A fost cel mai greu an din viața mea. Am muncit ca ospătăriță ca să-mi plătesc cursurile de pictură. Am locuit cu Ana într-o garsonieră mică unde găteam paste și visam cu ochii deschiși.

Astăzi sunt studentă la Arte Plastice și am avut prima mea expoziție. Părinții mei n-au venit, dar Vlad mi-a adus un buchet de flori și mi-a spus că e mândru de mine.

Uneori încă mă doare lipsa lor de acceptare. Dar când privesc tablourile mele agățate pe pereți străini, simt că trăiesc cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim iubiți? Cât ne costă perfecțiunea impusă de familie? Poate că adevărata curaj este să fii tu însuți chiar dacă pierzi tot ce ai crezut că e sigur.