Nu Ești Invitată la Masă: Povestea Anei între Sacrificiu și Regăsire

— Ana, nu trebuie să stai la masă. Treaba ta e să te asiguri că oaspeții sunt fericiți și bine hrăniți, mi-a spus Rareș, cu vocea lui calmă, dar rece, în timp ce eu încercam să ascund lacrimile care îmi ardeau ochii. Era Ajunul Crăciunului, iar casa noastră din Pitești era plină de rude gălăgioase, miros de sarmale și râsete false. M-am uitat la masa plină, la copiii care alergau printre scaune, la mama lui Rareș care îmi făcea semn să mai aduc o tavă cu cozonac.

În acea clipă, am simțit cum ceva din mine se rupe. Nu era prima dată când Rareș mă punea pe locul doi, dar niciodată nu o spusese atât de clar. Am zâmbit forțat și am mers în bucătărie, unde am început să spăl vasele, ascultând cum râsetele din sufragerie se sting încet în spatele ușii închise.

După ce toți au plecat și copiii dormeau, m-am așezat pe marginea patului și l-am întrebat pe Rareș:
— Tu ce ți-ai dori de Crăciun?
S-a uitat la mine ca și cum întrebarea mea era o glumă proastă.
— Un abonament la sală.
— Dar tu nici măcar nu-ți place să faci sport, nu-i așa?
— Nu.
Apoi s-a întors pe partea cealaltă și a adormit imediat, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

În acea noapte am plâns în tăcere. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile altora înaintea mea: când am renunțat la jobul meu de profesoară ca să am grijă de copii, când am acceptat să ne mutăm aproape de părinții lui ca să-i fie lui mai ușor cu serviciul, când am tăcut atunci când m-a jignit în fața prietenilor lui. M-am întrebat dacă mai sunt eu însămi sau doar o extensie a dorințelor lui Rareș.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama mea în bucătărie. Își făcea cafeaua și se uita pe geam la zăpada care acoperea curtea.
— Mamă, tu ai fost fericită cu tata?
A oftat adânc.
— Fericirea nu e pentru femei ca noi, Ana. Noi trebuie să avem grijă de familie. Asta e menirea noastră.
Am simțit cum mi se strânge inima. Să fie asta tot ce merit?

În zilele următoare, Rareș a început să mă ignore tot mai mult. Venea târziu acasă, mânca singur și se uita la televizor fără să-mi spună un cuvânt. Când încercam să vorbesc cu el despre ce simt, ridica din umeri:
— Nu știu ce vrei de la mine. Ai tot ce-ți trebuie: casă, copii sănătoși, bani de cheltuit. Ce altceva mai vrei?

Într-o după-amiază, când copiii erau la școală, am găsit curajul să mă uit în oglindă. Am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și părul prins neglijent. Unde era Ana cea veselă, care visa să scrie cărți și să călătorească? Unde dispăruse fata care râdea cu poftă și dansa prin ploaie?

Am început să scriu într-un caiet vechi. Scriam despre fricile mele, despre dorințele pe care le îngropasem sub straturi de compromisuri. Scriam despre Rareș și despre cum mă simțeam invizibilă lângă el. Scriam despre mama mea și despre toate femeile din satul nostru care trăiau pentru alții.

Într-o zi, sora mea mai mică, Ioana, a venit pe neașteptate la mine.
— Ana, tu nu mai ești tu! Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Nu trebuie să trăiești așa doar pentru că așa au făcut toate femeile din familie. Tu meriți mai mult!

Vorbele ei au fost ca o scânteie. În acea seară, când Rareș a venit acasă și m-a întrebat unde e cina, i-am răspuns calm:
— Azi am avut grijă de mine. Dacă vrei să mănânci, poți găti singur.
S-a uitat la mine șocat.
— Ce-i cu tine? Ai luat-o razna?
— Nu. Doar că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Au urmat zile tensionate. Rareș a încercat să mă facă să mă simt vinovată: „Te-ai schimbat! Nu mai ești femeia cu care m-am însurat!”
Dar eu știam că nu mă schimbasem peste noapte. Doar că în sfârșit aveam curajul să spun ce simt.

Am început să ies la plimbare singură prin parc. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi. M-am înscris la un curs online de scriere creativă. Copiii au observat că mama lor zâmbește mai des.

Mama mea a venit într-o zi la mine și mi-a spus:
— Să nu uiți niciodată cine ești, Ana. Eu n-am avut curajul tău.

Rareș încă nu înțelege ce se întâmplă cu mine. Uneori încearcă să mă rănească prin cuvinte grele sau tăceri apăsătoare. Alteori pare că îi e teamă că mă va pierde. Dar eu știu acum că nu pot trăi doar pentru alții.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi acceptăm să fim invizibile doar pentru liniștea familiei? Poate că e timpul să vorbim despre asta.

Poate că nu trebuie să fim mereu cele care servesc masa — uneori merităm să fim invitate la propria noastră viață.