Nu fugi de tine, Irina! – Povestea unei mirese care a ales libertatea în fața unei familii sufocante

— Irina, nu uita să zâmbești când intri în biserică! Să nu faci familia noastră de râs, ai înțeles? vocea ascuțită a doamnei Stanciu, viitoarea mea soacră, răsuna în capul meu ca un clopot spart. Mă uitam la mine în oglindă, îmbrăcată în rochia albă pe care nu mi-o dorisem niciodată, cu părul strâns atât de tare încât simțeam că nu mai pot gândi. Mama mea, Lidia, încerca să-mi prindă voalul, dar mâinile îi tremurau. — Irina, ești bine? mă întreabă ea încet, ca să nu audă nimeni altcineva. — Da, mamă, sunt bine, am mințit eu, deși simțeam că mă sufoc.

Totul părea perfect: Vlad era bărbatul pe care îl iubisem încă din facultate, iar nunta noastră era visul oricărei fete din sat. Dar visul acesta nu era al meu. De când Vlad mă ceruse de soție, familia lui preluase controlul asupra vieții mele. Doamna Stanciu îmi dicta ce să port, ce să spun, cum să mă comport la masă. — O soție adevărată nu ridică tonul! O femeie serioasă nu iese cu prietenele după ora opt! Nu te mai machia atât, Irina! Nu te mai îmbrăca așa colorat! — și lista continua la nesfârșit.

Vlad era prins la mijloc. Încerca uneori să mă apere, dar de cele mai multe ori ridica din umeri: — Știi cum e mama… Nu te supăra pe ea. Vrea doar ce e mai bine pentru noi. Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi cu fiecare zi care trecea. Prietenele mele mă evitau; nu mai aveam voie să ies cu ele fără acordul soacrei. Mama plângea în fiecare seară, dar nu spunea nimic. Tata se retrăsese în tăcere și privea totul cu ochii goi.

În dimineața nunții, am simțit că nu mai pot respira. M-am uitat la chipul meu palid în oglindă și m-am întrebat: Cine e fata asta? Unde e Irina care râdea cu gura până la urechi și dansa desculță prin ploaie? Am ieșit pe hol și l-am găsit pe Vlad vorbind la telefon cu mama lui. — Da, mamă, Irina va purta cerceii de la tine… Da, mamă, am avut grijă să nu uite nimic… Da, mamă… Am simțit un nod în gât și am fugit înapoi în cameră.

Când a venit momentul să plecăm spre biserică, am simțit că picioarele nu mă mai ascultă. Mama m-a luat de mână și mi-a șoptit: — Irina, dacă nu vrei asta… încă poți spune nu. Am izbucnit în plâns. — Mamă, nu pot… Toată lumea așteaptă… Tata a făcut credit pentru nuntă… Ce o să zică satul? — Ce contează ce zice lumea dacă tu nu ești fericită? m-a întrebat ea cu ochii umezi.

Am ieșit din casă ca într-un vis urât. Muzica lăutarilor răsuna pe uliță, vecinii aruncau cu orez și flori peste noi. Vlad mă ținea de braț și zâmbea larg pentru poze. Doamna Stanciu se uita la mine ca un general care își inspectează trupele. În biserică, preotul a început slujba. Cuvintele lui îmi răsunau goale în urechi: „Cu bunăvoință și cu voie liberă veniți aici?” Am simțit cum inima mi-o ia la galop.

— Irina? Ai spus da? m-a întrebat preotul. Am deschis gura să răspund, dar nu a ieșit niciun sunet. Vlad mi-a strâns mâna atât de tare încât aproape mi-a amorțit degetele. Am privit spre mama mea; plângea în tăcere. Tata se uita la podea. Doamna Stanciu îmi făcea semn discret să răspund.

Atunci am știut: dacă spun „da”, nu voi mai fi niciodată liberă. Am tras aer adânc în piept și am spus cu voce tremurată: — Nu pot… Îmi pare rău… Nu pot! Lumea a amuțit. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Doamna Stanciu s-a ridicat furioasă: — Ce faci, fată? Ne faci de râs? După tot ce am făcut pentru tine?

Am fugit din biserică fără să privesc înapoi. Rochia mi s-a agățat de garduri, pantofii mi-au căzut pe drum, dar nu m-am oprit până nu am ajuns la marginea satului. Am stat acolo, sub un nuc bătrân, și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Au trecut luni de atunci. Satul încă vorbește despre „fata care a fugit de la altar”. Tata încă plătește creditul pentru nuntă, iar mama încearcă să mă convingă că timpul va vindeca totul. Vlad mi-a scris o scrisoare scurtă: „Sper să fii fericită cu alegerea ta.” Nu știu dacă voi fi vreodată complet împăcată cu decizia mea, dar știu sigur că pentru prima dată după mult timp sunt eu însămi.

M-am întors la facultate și mi-am găsit un job part-time într-o librărie din oraș. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus viețile celor dragi pentru egoismul meu. Dar apoi îmi amintesc privirea mea din oglindă în ziua nunții și știu că nu puteam trăi altfel.

Oare câte fete ca mine aleg tăcerea și sacrificiul doar pentru a mulțumi pe alții? Oare cât valorează fericirea noastră atunci când toți ceilalți au pretenții asupra ei?