Nu grăbi nunta, Marcela! – Fuga miresei dintr-o familie toxică

— Marcela, nu uita să zâmbești larg când intri în biserică! Să nu se vadă că ești obosită, m-a apostrofat doamna Lidia, mama lui Vlad, în timp ce îmi aranja voalul cu mișcări repezite, aproape mecanice. M-am privit în oglindă și pentru o clipă nu m-am mai recunoscut: ochii mei erau goi, buzele strânse într-un zâmbet forțat. Rochia albă, pe care o visam de mică, mă strângea ca o cămașă de forță.

În sufrageria încărcată de flori artificiale și bibelouri kitsch, toți se agitau: mama lui Vlad dădea ordine, sora lui, Ramona, îmi critica machiajul („E prea discret, să nu creadă lumea că ești bolnavă!”), iar tatăl lui Vlad bombănea despre cât costă totul. Mama mea stătea într-un colț, cu ochii în pământ, prea intimidată să spună ceva. Tata nici nu venise — „are treabă la serviciu”, mi-a spus sec la telefon.

Vlad a intrat în cameră fără să bată. — Ești gata? Toată lumea ne așteaptă. S-a uitat la mine ca la o piesă de mobilier care trebuie mutată dintr-o cameră în alta. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă lângă el și familia lui.

Am încercat să mă conving că e doar stresul nunții. Că toate miresele trec prin asta. Dar adevărul era că de luni bune nu mai eram eu însămi. De când Vlad mă ceruse de soție, viața mea devenise un șir nesfârșit de compromisuri: am acceptat să ne mutăm la părinții lui „până strângem bani”, am renunțat la jobul meu de la librărie pentru că „nu aduce bani serioși”, am început să gătesc după rețetele Lidiei și să port hainele pe care le aproba Ramona.

— Marcela, vino să faci poze cu verii mei! a strigat cineva din hol. Am ieșit mecanic, cu zâmbetul acela fals lipit pe față. În timp ce pozam lângă rude pe care abia le cunoșteam, am auzit-o pe Lidia șoptind:

— Să sperăm că nu face vreo criză azi, cum a făcut la logodnă. Să nu ne facem de râs!

Mi s-au umezit ochii. La logodnă avusesem un atac de panică și toată lumea m-a privit ca pe o ciudată. De atunci, orice emoție era considerată o slăbiciune rușinoasă.

După poze, Vlad m-a tras deoparte:

— Nu mai fi așa sensibilă! Toți avem emoții, dar nu le arătăm. Nu vreau să-mi faci vreo scenă azi.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când îmi spunea că sunt „prea sensibilă”, „prea visătoare”, „prea slabă”. Dar azi… azi era ziua în care trebuia să fiu fericită. Și totuși, mă simțeam ca o prizonieră.

Înainte să plecăm spre biserică, am fugit în baie sub pretextul că vreau să-mi retușez machiajul. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în hohote. M-am întrebat: „Oare chiar asta vreau? Să trăiesc toată viața încercând să mulțumesc pe alții? Să mă pierd pe mine pentru liniștea lor?”

Am scos telefonul și i-am scris Mariei, cea mai bună prietenă a mea: „Nu pot. Nu pot să fac asta.” Mi-a răspuns imediat: „Ieși! Fugi! Sunt jos cu mașina.”

Am tras aer adânc în piept și mi-am șters lacrimile. Am ieșit din baie și am trecut pe lângă toți ca o fantomă. Lidia a încercat să mă oprească:

— Unde te duci? E timpul!

— Îmi pare rău… nu pot, am spus abia șoptit.

Am coborât scările alergând, cu rochia ridicată până la genunchi. Maria m-a așteptat cu portiera deschisă. Am urcat fără să privesc înapoi.

Am mers fără țintă prin oraș, cu inima bătând nebunește. Maria m-a ținut de mână tot drumul.

— Ai făcut ce trebuia, mi-a spus ea blând.

Câteva ore mai târziu, telefonul îmi vibra neîncetat: mesaje furioase de la Vlad („Cum ai putut să-mi faci asta?”), amenințări voalate de la Lidia („Ne-ai făcut de râs! O să regreți!”), chiar și mama mea plângea la telefon: „Marcela, ce o să zică lumea?”

Am stat zile întregi ascunsă la Maria acasă. Am plâns, am dormit, am scris pagini întregi în jurnal. Încet-încet, am început să-mi aduc aminte cine sunt: fata care iubea cărțile, care visa să scrie povești, care râdea din orice nimic.

După o săptămână, mama a venit la mine. Era obosită și tristă.

— De ce ai făcut asta? a întrebat ea încet.

— Pentru că nu mai eram eu însămi… Pentru că nu vreau să trăiesc într-o familie unde trebuie mereu să mă prefac.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe și a plâns împreună cu mine.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a logodit cu altcineva — o fată „cuminte”, după cum mi-a spus Ramona într-un mesaj plin de venin. Eu mi-am găsit un job nou la o editură micuță și am început să scriu povești pentru copii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine fugind în ziua nunții. Dacă nu cumva am fost egoistă sau lașă. Dar apoi îmi amintesc senzația aceea de libertate când am ieșit pe ușa casei lor și știu că a fost singura alegere posibilă.

Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e teamă „ce o să zică lumea”? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți se așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?