Nu M-au Vrut Niciodată: Povestea Mea cu Vlad și Familia Lui

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, mi-a spus doamna Popescu, cu vocea tăioasă, în timp ce Vlad încerca să-mi strângă mâna sub masă. Era prima dată când îi vizitam pe părinții lui, într-un apartament vechi din Drumul Taberei, cu mileuri pe fiecare colț și miros de ciorbă proaspătă. Simțeam cum fiecare privire a lor mă dezbracă de orice urmă de încredere. Vlad, cu ochii lui calzi și zâmbetul timid, încerca să detensioneze atmosfera, dar era clar că nu avea nicio putere în fața părinților lui.

Am crescut într-o familie simplă din Ploiești, cu o mamă croitoreasă și un tată care lucra la combinat. Nu am avut niciodată prea mult, dar am avut dragoste și susținere. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la București, am simțit că lumea mea se schimbă. Era blând, inteligent și visător, iar eu eram fascinată de felul în care vedea viața. Ne-am îndrăgostit repede, cu acea intensitate pe care doar tinerețea ți-o poate da.

Dar lumea lui Vlad era diferită. Tatăl lui era profesor universitar, mama lui lucra la bancă, iar mesele lor de duminică erau pline de discuții despre politică, artă și vacanțe în Grecia. Când am intrat pentru prima dată în casa lor, am simțit că nu aparțin acolo. Rochia mea simplă părea prea modestă, accentul meu părea prea provincial. Doamna Popescu m-a întrebat ce planuri am după facultate. I-am spus că vreau să devin jurnalistă. A oftat scurt și a zis:

— Jurnalismul nu e o meserie sigură. Vlad ar trebui să fie cu cineva care are stabilitate.

Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar privirea mamei lui era clară: nu mă voia acolo.

Au urmat luni de zile în care am încercat să mă fac plăcută. Am adus prăjituri făcute de mama, am participat la discuțiile lor despre literatură, am ascultat poveștile domnului Popescu despre studenții lui. Dar mereu simțeam că sunt privită ca un intrus. Vlad îmi spunea că totul va fi bine, că părinții lui au nevoie doar de timp să mă cunoască.

Într-o seară, după ce am ieșit de la film, Vlad m-a oprit pe o bancă în Herăstrău.

— Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă. Te iubesc, dar nu știu cum să-i fac să te accepte.

— Nu trebuie să le ceri voie să fii fericit, i-am spus cu voce tremurată.

— Nu e așa simplu… Ei au făcut totul pentru mine. Au sacrificat mult ca să ajung aici.

Am simțit atunci că între noi se ridică un zid invizibil. Oricât ne-am fi dorit să-l dărâmăm, rădăcinile lui erau prea adânci.

Într-o duminică, la masa lor, doamna Popescu a spus direct:

— Vlad, tu chiar crezi că ea poate ține pasul cu familia noastră? Să fim serioși…

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Am plâns în tăcere, privind blocurile cenușii și simțind că nu voi fi niciodată suficientă pentru ei. Vlad a venit după mine.

— Hai să plecăm de aici. Hai să ne facem viața noastră!

L-am privit lung. Îl iubeam atât de mult încât aș fi renunțat la orice pentru el. Dar știam că nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt acceptată.

Au urmat certuri între noi. Vlad era prins între două lumi: familia care îl crescuse și femeia pe care o iubea. Într-o noapte târzie, după o discuție aprinsă la telefon cu mama lui, mi-a spus:

— Nu pot să-i dezamăgesc… Nu pot să-i pierd.

Atunci am știut că trebuie să aleg pentru mine. Am plecat din apartamentul nostru mic din Militari și m-am mutat la o prietenă. Au trecut luni până când am putut să respir din nou fără să simt greutatea respingerii.

Vlad m-a sunat de câteva ori. Vocea lui era stinsă.

— Îmi pare rău… Nu știu dacă am făcut bine.

— Nici eu nu știu… Dar meritam mai mult decât să lupt singură pentru noi.

Anii au trecut. Am devenit jurnalistă la un ziar local din București. Am scris despre oameni ca mine: despre cei care încearcă să-și găsească locul într-o lume care nu-i vrea mereu. Uneori îl văd pe Vlad pe stradă, cu părinții lui sau cu altcineva de mână. Zâmbesc amar și mă întreb dacă el e fericit sau doar s-a resemnat.

M-am întrebat adesea: cât de mult ar trebui să ne schimbăm pentru a fi acceptați? Și merită să lupți pentru iubire dacă trebuie să te pierzi pe tine însuți? Poate răspunsul îl găsim împreună…