„Nu mă mai întorc, chiar dacă mi-ar promite lumea întreagă” – povestea unei femei care a fugit din propria viață

— Nu mă mai întorc, mamă. Niciodată. Chiar dacă mi-ar promite lumea întreagă, nu mă mai întorc! am izbucnit printre lacrimi, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam fiica la piept. Era ora șase dimineața, iar lumina palidă a începutului de zi abia pătrundea prin perdelele vechi din apartamentul mamei mele. Simțeam cum inima îmi bubuie în piept, ca și cum ar fi vrut să-mi spargă coastele și să fugă înaintea mea.

Cu doar două ore înainte, eram încă în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei. Boian și mama lui ieșiseră la piață, ca în fiecare sâmbătă. Am știut că e singura mea șansă. În timp ce fetița mea, Ilinca, dormea cu obrajii roșii de la plânsul din seara trecută, am început să arunc hainele în valiză, tremurând de frică să nu aud pași pe hol. Fiecare zgomot de afară îmi făcea inima să sară peste o bătaie. Am luat doar strictul necesar: haine pentru Ilinca, actele noastre, câteva jucării și poza cu tata, singurul bărbat care m-a iubit vreodată fără să mă facă să mă simt invizibilă.

— Ce faci, mamă? De ce plângi? a întrebat Ilinca, frecându-și ochii somnoroasă.

— Plecăm la bunica, iubita mea. O să fie bine, promit. Nu mai plângem, da? i-am șoptit, încercând să-mi ascund disperarea.

Am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Nici nu știu cum am ajuns la mama. Pe drum, Ilinca a adormit cu capul pe genunchii mei în autobuzul 168, iar eu m-am uitat pe geam la orașul care mi-a fost cândva acasă și care acum părea străin.

Mama m-a primit cu brațele deschise și cu ochii plini de întrebări nerostite. Știa că nu e prima dată când fug de Boian, dar niciodată nu am avut curajul să rămân plecată. De data asta era altceva. Simțeam că dacă mă întorc, o să dispar cu totul.

— Ce s-a întâmplat de data asta? a întrebat mama încet, după ce Ilinca s-a dus să se joace cu păpușile.

— Nimic nou. Doar că nu mai pot. Nu mai exist acolo. Sunt o umbră între pereți reci și vorbe tăioase. Boian nici nu mă mai vede. Pentru el sunt doar femeia care gătește, spală și are grijă de copil. Iar mama lui… mă privește ca pe o slugă care nu face niciodată destul.

Mama a oftat adânc și mi-a luat mâinile între ale ei.

— Știi că nu va fi ușor aici. Nici pentru tine, nici pentru Ilinca. Oamenii vor vorbi. Boian va veni după tine. Și tu… tu trebuie să fii tare pentru amândouă.

Am dat din cap, simțind un nod în gât.

— Mai bine singură decât invizibilă, mamă. Nu mai pot trăi așa.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune neîncetat. Boian mă suna furios sau implorator, depindea de oră. Mama lui trimitea mesaje pline de reproșuri: „Cum poți să-ți iei copilul și să pleci? Ești egoistă! Gândește-te la Ilinca!”

Noaptea nu puteam dormi. Mă uitam la Ilinca cum doarme liniștită lângă mine și mă întrebam dacă fac bine sau doar îi distrug copilăria. Într-o seară, când credeam că adoarme, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tati te iubește, puiule. Dar uneori oamenii mari uită să se poarte frumos unii cu alții.

A doua zi am mers la serviciu — noroc că aveam un post la bibliotecă unde șefa mea, doamna Viorica, era o femeie blândă care știa totul despre viața grea a femeilor din România. M-a privit lung când m-a văzut cu ochii umflați de plâns.

— Ești sigură că vrei să faci asta? m-a întrebat ea într-o pauză.

— Nu știu dacă vreau sau dacă pot altfel. Dar nu mai suport să nu exist.

Într-o duminică după-amiază, Boian a venit la ușa mamei mele. A bătut tare și a strigat:

— Elena! Ieși afară! Hai acasă! Ce vrei să demonstrezi?

Mama a ieșit pe hol înaintea mea.

— Las-o în pace! Dacă ai fi avut grijă de ea cum trebuie, n-ar fi ajuns aici!

Boian s-a uitat la mine cu ochii lui reci și goi.

— Nu poți să-mi iei copilul! O să vezi tu!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am temut că o să mă dea în judecată sau că o să vină într-o noapte să ne ia pe amândouă cu forța.

Au urmat luni grele: vizite la avocat, discuții cu asistența socială, priviri piezișe de la vecini și rude care șușoteau pe la colțuri: „A fugit de-acasă… Cine știe ce-a făcut?”

Într-o zi ploioasă de martie, Ilinca s-a întors de la grădiniță cu un desen: era ea ținându-mă de mână pe mine și pe bunica ei. Sub desen scria stângaci: „Familia mea”. Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată.

Poate că n-am făcut totul perfect. Poate că am greșit fugind fără explicații sau fără să încerc mai mult. Dar știu sigur că nu mai puteam trăi invizibilă în propria casă.

Acum stau pe balconul mic al mamei mele și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul copilăriei mele. Ilinca râde în camera alăturată, iar eu mă întreb:

Oare chiar putem fi fericiți dacă nimeni nu ne vede suferința? Sau e nevoie ca cineva — măcar unul — să ne vadă cu adevărat ca să existăm?