Nu mă mai recunoaște nimeni: Povestea lui Sorin și a unei familii destrămate

— Nu, nu pot să vin. Să se descurce singur, așa cum a făcut mereu.

Vocea fratelui meu, Doru, răsună rece prin telefonul asistentei. O aud clar, deși nu vorbește direct cu mine. Stau pe marginea patului, cu mâinile tremurânde și privirea pierdută în tavanul scorojit al salonului. Mă simt ca un copil pedepsit, dar știu că nu mai sunt copil de mult. Am 47 de ani și, pentru prima dată, nu mai am pe nimeni care să mă ia acasă.

— Domnule Sorin, îmi pare rău… Familia dumneavoastră nu poate veni astăzi. Poate mâine? — încearcă asistenta să mă consoleze, dar vocea ei e stinsă, ca și cum ar ști deja răspunsul.

Îmi amintesc perfect ziua accidentului. Eram pe motocicletă, viteză mare, vântul îmi biciuia fața. M-am simțit invincibil. Apoi, o clipă de neatenție și totul s-a năruit. Trei luni mai târziu, încă nu-mi simt complet mâna stângă și memoria îmi joacă feste. Dar rana cea mai adâncă nu e pe trup, ci în suflet: nimeni nu mă mai vrea acasă.

— Sorine, ai fost mereu un egoist! — țipase mama la mine ultima dată când ne-am văzut. — Numai necazuri ai adus în casă! Doru are dreptate să nu te ajute!

M-am certat cu ei de atâtea ori… Din cauza banilor, a anturajului meu dubios, a tatuajelor care îi făceau de rușine la biserică. Am încercat să mă schimb, dar niciodată nu a fost destul. Când am ajuns la spital, am sperat că boala va topi gheața dintre noi. Dar nu a făcut decât să o întărească.

În salonul meu mai sunt doi bărbați: nea Vasile, care plânge noaptea după nevasta lui moartă, și Radu, un tânăr care nu vorbește cu nimeni. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea lui. Dar toți avem ceva în comun: așteptăm pe cineva care poate nu va veni niciodată.

— Sorine, ai vizitatori! — strigă o infirmieră într-o zi.

Inima îmi sare din piept. Poate s-a răzgândit Doru! Poate mama a iertat! Dar în ușă apare doar Alina, fosta mea iubită din tinerețe. Nu ne-am văzut de ani buni.

— Am auzit ce-ai pățit… — spune ea încet, evitând să mă privească în ochi. — Am trecut să văd dacă ai nevoie de ceva.

Îmi vine să plâng. Nu pentru că ea a venit, ci pentru că familia mea n-a făcut-o.

— Nu vreau nimic… doar să mă ia cineva acasă — șoptesc.

Alina oftează și se așază lângă mine.

— Știi… și eu am fost singură mult timp. Dar tu ai ales să te îndepărtezi de toți. Poate ar trebui să încerci să vorbești cu ei…

— Am încercat! — izbucnesc. — Dar nu mă ascultă nimeni! Pentru ei sunt doar o povară.

Alina mă strânge de mână și tace. În tăcerea aia simt tot ce n-am avut curaj să spun: că mi-e frică să fiu singur, că regret tot ce-am făcut rău, că mi-aș dori să pot da timpul înapoi.

După vizita Alinei, zilele trec greu. Asistentele mă privesc cu milă și evită să vorbească despre externare. Într-o dimineață, aud două dintre ele șoptind pe hol:

— Ce facem dacă nu vine nimeni? Nu putem să-l lăsăm aici…
— Poate îl ducem la azil… Dar e tânăr încă!

Mă ridic din pat și mă uit pe geam la oamenii care trec grăbiți pe stradă. Fiecare are pe cineva care îl așteaptă acasă. Eu nu mai am pe nimeni.

Într-o seară primesc un telefon de la Doru. Vocea lui e obosită și iritată:

— Sorine, nu pot să vin după tine. Mama e bolnavă și eu am serviciu. N-am timp de problemele tale!

— Doru… te rog… Nu vreau decât să ajung acasă…

— Acasă? Care acasă? Tu ai distrus totul! Ai vândut mobila ca să-ți plătești datoriile! Ai adus numai rușine! Scurtăm vorba: descurcă-te!

Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână și cu un gol imens în piept. Mă simt ca un animal rănit abandonat pe marginea drumului.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi trec prin minte toate momentele când am greșit față de ai mei: când am fugit de acasă la 18 ani, când am venit beat la nunta lui Doru, când am refuzat să merg la înmormântarea bunicului pentru că eram supărat pe toată lumea.

A doua zi dimineață, asistenta șefă intră hotărâtă în salon:

— Sorin, trebuie să găsim o soluție. Nu poți rămâne aici la nesfârșit.

— Știu… — spun încet. — Poate mă puteți ajuta cu un azil sau ceva…

Se uită la mine cu compasiune:

— Ești prea tânăr pentru azil. Dar dacă familia ta nu te vrea…

Mă întrerupe sunetul ușii care se deschide brusc. În prag stau mama și Doru. Mama are ochii roșii de plâns, iar Doru pare împietrit.

— Am venit… — spune mama abia șoptit. — Nu putem să te lăsăm aici…

Doru oftează:

— Dar trebuie să știi că lucrurile nu mai pot fi ca înainte.

Îi privesc pe amândoi și simt cum mi se rupe inima. Vreau să-i îmbrățișez, dar rămân nemișcat.

— Vreau doar o șansă… — spun cu voce stinsă. — O șansă să repar ce-am stricat.

Mama mă ia în brațe și plânge în hohote:

— Ești fiul meu… Oricât ai greși, tot fiul meu rămâi.

Doru dă din cap fără entuziasm:

— Vedem ce-o fi…

Pe drumul spre casă mă uit la ei și mă întreb dacă vreodată vom putea fi din nou o familie adevărată sau dacă rănile sunt prea adânci ca să se vindece vreodată.

Oare cât de mult putem ierta? Și ce facem când cei dragi ne întorc spatele exact atunci când avem cea mai mare nevoie de ei?