„Nu mai e loc pentru mine aici?” – Povestea unei mame între două lumi

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa, spuse Irina, cu vocea ei tăioasă, în timp ce răsfoia niște hârtii pe masa din sufragerie.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Era duminică dimineața, iar lumina palidă de martie se strecura prin perdeaua veche, aceeași de când trăia Mihai. Simțeam că nu mai am aer. În jurul meu, totul era la locul lui: tabloul cu munții Bucegi, mileul croșetat de mama, mirosul de cafea arsă. Dar în ochii Irinei vedeam hotărâre, nu dragoste.

— Ce nu mai merge, mamă? am întrebat încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Să stai singură într-un apartament cu trei camere, când eu și copiii ne înghesuim la două camere în Militari. E nedrept. Și tu știi asta.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nedrept? Pentru cine? Pentru mine, care am crescut aici două fete, am muncit o viață întreagă la fabrica de confecții și am rămas văduvă la 62 de ani? Sau pentru ea, care venea doar când avea nevoie de bani sau de cineva să stea cu nepoții?

— Irina, aici e casa mea. Aici am trăit cu tata…

— Știu, dar trebuie să fim practici. Uite, am găsit o garsonieră drăguță la parter, aproape de piață. E mai ușor pentru tine, fără scări, fără griji. Și apartamentul ăsta îl putem închiria cu 500 de euro pe lună! Gândește-te ce bine ne-ar prinde banii ăștia!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de rădăcini. De bătrâna tei din fața blocului pe care am plantat-o cu Mihai acum patruzeci de ani. De vecinii care mă salutau zilnic. De mirosul de ciorbă care venea de la tanti Viorica de la doi.

— Nu vreau să plec, Irina. Nu pot.

Ea a oftat și a dat ochii peste cap.

— Mama, nu fi egoistă! Eu mă chinui cu băieții singură, chiria e scumpă, iar tu…

M-am ridicat brusc și am simțit că mă clatin.

— Egoistă? Eu? Am renunțat la tot pentru voi! Am stat nopți întregi lângă tine când aveai febră, am cusut rochii pentru serbări, am făcut naveta la Ploiești ca să vă pot ține la facultate…

Irina s-a ridicat și ea, nervoasă.

— Nu mai contează ce-ai făcut atunci! Acum trebuie să ne ajuți!

Am simțit că nu mai sunt mama ei, ci o povară. O bătrână inutilă care ocupă prea mult spațiu.

După ce a plecat trântind ușa, am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am plâns în hohote pe fotoliul lui Mihai. M-am gândit la Ana, sora mea mai mică din Bacău, care fusese dată afară din casa părintească după ce părinții au murit – tot din cauza moștenirii.

În zilele următoare, Irina a insistat. M-a sunat zilnic:

— Mama, gândește-te! E spre binele tuturor!

Am început să mă uit altfel la lucrurile din jur: la peretele cu urme de creion de când fetele erau mici, la dulapul vechi care scârțâia mereu dimineața. M-am dus la piață și tanti Viorica m-a întrebat:

— Ce-ai pățit, Eleno? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a strâns la piept:

— Să nu te lași! Ești încă stăpână pe viața ta!

Dar Irina nu s-a lăsat. A venit cu băieții într-o seară și mi-au spus toți trei cât de greu le e în Militari.

— Buni, te rugăm! Vrem și noi să avem camera noastră!

Mi s-a rupt sufletul. Îi iubeam enorm pe Vlad și Radu. Dar nu puteam să renunț la tot ce eram eu.

Într-o zi, Ana m-a sunat:

— Eleno, nu ceda! Dacă pleci acum, nu te vei mai simți niciodată acasă.

Am început să mă gândesc: oare sunt eu egoistă? Sau Irina e prea grăbită să mă dea la o parte?

Într-o seară ploioasă, m-am dus la biserică și m-am rugat pentru luminare. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Dumnezeu ne cere să fim buni unii cu alții, dar și să avem grijă de sufletul nostru.

A doua zi i-am spus Irinei:

— Nu plec nicăieri! Dacă vrei să vii aici cu băieții, găsim o soluție împreună. Dar eu nu părăsesc casa asta cât încă pot merge pe picioarele mele!

A izbucnit un scandal monstruos. M-a acuzat că nu-mi pasă de ea și copii. Mi-a spus că sunt „o babă încăpățânată”. Am plâns toată noaptea.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a răcit. Vlad și Radu mă sună rar. Irina vine doar când are nevoie de ceva.

Merg zilnic la piață și vorbesc cu vecinii mei bătrâni – toți se tem că vor fi dați afară din casele lor pentru bani sau pentru confortul copiilor lor.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la liniște? Oare bătrânii chiar nu mai au niciun drept la rădăcinile lor?

Poate că nu sunt o mamă perfectă… Dar oare cine decide când nu mai e loc pentru noi în propria noastră viață?