„Nu mai este loc pentru tine în viața mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul în fața ochilor

— Nu mai este loc pentru tine în viața mea, mamă. Vocea lui Vlad era rece, tăioasă, ca o lamă care-mi despica sufletul. Stătea în pragul ușii, cu geaca pe el, gata să plece, iar eu, cu mâinile tremurânde, țineam încă farfuria cu ciorbă pe care i-o pregătisem, ca în fiecare seară de când era copil. Nu am reușit să spun nimic. Nici măcar să plâng. Doar l-am privit, încercând să găsesc în ochii lui băiețelul pe care-l țineam în brațe când îi era frică de întuneric. Dar nu mai era acolo. În fața mea stătea un străin.

Totul a început cu ani în urmă, dar nu am vrut să văd semnele. Vlad era mereu retras, tăcut, dar credeam că așa sunt adolescenții. Soțul meu, Doru, îmi spunea mereu: „Lasă-l, Irina, are nevoie de spațiu. Nu-l sufoca.” Dar eu nu puteam. Îl iubeam prea mult. Îi pregăteam micul dejun, îi spălam hainele, îi făceam temele când nu avea chef. Poate că am greșit. Poate că am încercat să-l protejez prea mult. Dar ce mamă nu vrea să-și știe copilul fericit?

După ce a terminat liceul, Vlad a plecat la București, la facultate. Îl sunam zilnic, îi trimiteam pachete cu mâncare, îi scriam mesaje lungi pe WhatsApp. Răspunsurile lui erau tot mai scurte, tot mai rare. „Sunt bine, mamă. Am treabă. Vorbim mai târziu.” Dar mai târziu nu venea niciodată. Doru încerca să mă liniștească: „Lasă-l, Irina, trebuie să învețe să fie pe picioarele lui.” Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la el, singur într-un oraș mare, printre străini.

Apoi, într-o zi, Vlad a venit acasă cu o fată. O chema Roxana. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un zâmbet care părea să ascundă ceva. Am încercat să fiu amabilă, să o primesc ca pe o fiică. Dar ea mă privea mereu cu o răceală pe care nu o înțelegeam. În seara aceea, după ce au plecat la plimbare, am auzit-o pe Roxana spunându-i lui Vlad: „Trebuie să-ți pui limite cu mama ta. Nu poți să o lași să-ți controleze viața.” Am simțit cum mi se strânge inima. Era adevărat? Îl controlam?

În lunile care au urmat, Vlad a venit tot mai rar acasă. De Crăciun, mi-a trimis un mesaj: „Nu pot veni, am alte planuri.” Am plâns toată noaptea, fără să-i spun lui Doru. Mă simțeam vinovată, dar și trădată. Cum putea să uite de noi, de copilăria lui, de serile în care îi citeam povești la culcare?

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad. Vocea lui era distantă, ca și cum ar fi vorbit cu o necunoscută. „Mamă, trebuie să vorbim.” Am simțit că mi se taie respirația. A venit acasă, a stat la masă cu mine și cu Doru, dar nu a mâncat nimic. „Mamă, Roxana e însărcinată. Ne mutăm împreună. Nu vreau să mai intervii în viața mea. Nu mai este loc pentru tine.”

Am rămas împietrită. Doru a încercat să spună ceva, dar Vlad s-a ridicat și a plecat. Am rămas singură în bucătărie, cu farfuria de ciorbă răcită în față. Am simțit că tot ce am făcut pentru el nu a contat. Că am crescut un străin.

Zilele au trecut greu. Doru a încercat să mă încurajeze, dar și el era distrus. „Poate că așa e viața, Irina. Copiii cresc, pleacă, uită.” Dar eu nu puteam să accept. Îmi era dor de Vlad, de râsul lui, de serile în care ne uitam la filme împreună. Îmi era dor să fiu mamă.

Am încercat să-l sun, să-i scriu, dar nu mi-a răspuns. Am mers la București, la adresa pe care o știam, dar nu era acasă. Roxana mi-a deschis ușa și mi-a spus, fără să clipească: „Vlad nu vrea să vă vadă. Vă rog să nu mai veniți.” Am plecat plângând pe străzile reci ale orașului, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Într-o seară, am găsit o fotografie veche cu Vlad, de când era mic. Zâmbea larg, cu ochii luminoși, ținându-mă de mână. Am plâns ore întregi, întrebându-mă unde am greșit. Poate că am iubit prea mult. Poate că nu am știut să-l las să fie liber. Poate că, în încercarea de a-l proteja, l-am sufocat.

Acum, casa e goală. Doru s-a închis în el, iar eu trăiesc din amintiri. Mă uit la telefon în fiecare zi, sperând să primesc un mesaj de la Vlad. Dar liniștea e tot mai apăsătoare. Mă întreb dacă va veni vreodată ziua în care va înțelege cât de mult îl iubesc. Sau poate că, pur și simplu, trebuie să învăț să trăiesc cu absența lui.

Oare există o cale de a repara ceea ce s-a rupt între noi? Sau uneori, dragostea unei mame nu e de ajuns? Voi ce ați face în locul meu?