Nu mai pot fi fata bună la toate: Povestea mea cu doamna Maria

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot să fiu fata dumneavoastră bună la toate!
Vocea mi-a ieșit răgușită, ca un strigăt înfundat, în timp ce mâinile îmi tremurau pe marginea șorțului. Era marți dimineață, iar soarele abia răzbătea printre norii groși de deasupra satului. În bucătăria doamnei Maria mirosea a ceai de tei și a supă de găină, dar în aer plutea o tensiune pe care nu o mai puteam ignora.

Ea s-a oprit din tăiatul legumelor și m-a privit lung, cu ochii aceia mici și pătrunzători care parcă vedeau prin mine. — Ce-ai pățit, Ilinca? Nu-ți e bine?
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu era vorba că nu-mi era bine. Era vorba că nu mai puteam. Ani la rând i-am făcut cumpărăturile, i-am spălat geamurile, i-am dus lemnele în casă și am stat cu ea nopți întregi când o durea șoldul. În tot acest timp, fiica ei, Anca, venea din București doar de Crăciun sau Paște, cu brațele pline de cadouri scumpe și cu zâmbetul acela vinovat pe buze.

— Nu e vorba de nimic, doar că… nu mai pot, am spus încet. Am și eu familie, copii, serviciu. Mă simt trasă în toate părțile și nu mai știu cine sunt.

Doamna Maria a oftat adânc. — Știu că nu-ți e ușor, dar cine să mă ajute dacă nu tu? Anca e ocupată la oraș…

Mi-a venit să țip: „Dar eu nu sunt ocupată? Eu nu am viață?” Dar m-am abținut. M-am gândit la soțul meu, Doru, care mă privea tot mai des cu reproș atunci când ajungeam târziu acasă și la copiii mei care mâncau singuri ciorba reîncălzită. M-am gândit la mama mea bolnavă, la care nu mai ajungeam decât duminica, obosită și fără chef de vorbă.

— Ilinca, tu ești ca o fată pentru mine…

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă. Pentru că știam că mă iubește în felul ei. Dar iubirea asta mă sufoca. Mă făcea să mă simt vinovată că vreau să trăiesc și pentru mine.

— Doamnă Maria, nu vreau să vă supăr. Dar trebuie să-mi pun niște limite. Nu pot să fiu mereu aici. Am nevoie de timp pentru familia mea. Pentru mine.

A tăcut mult timp. Am auzit doar ceasul din perete ticăind apăsat. Apoi a spus încet:

— O să mă descurc cum pot…

Am ieșit din casa ei cu inima grea. Pe uliță m-am întâlnit cu vecina Lenuța care m-a privit mirată:

— Ce-ai pățit, Ilinca? Pari abătută.

— Nimic… doar că uneori simt că nu mai pot.

Lenuța a dat din cap cu înțelegere:

— Și eu am trecut prin asta cu mama soacră. Toată lumea se așteaptă să fii mereu acolo, dar nimeni nu vede cât te costă pe tine.

Ajunsă acasă, l-am găsit pe Doru în curte, reparând gardul.

— Ai stat iar până târziu la Maria? m-a întrebat fără să mă privească.

— Nu… azi i-am spus că nu mai pot să merg zilnic.

S-a oprit din lucru și s-a uitat la mine lung. — Bine ai făcut. Dar să nu crezi că o să fie ușor. O să vorbească lumea…

Știam asta. În satul nostru mic, orice gest era judecat. Deja auzeam șoaptele: „Ilinca nu mai are grijă de bătrână…”, „S-a schimbat de când s-a angajat la oraș…”

În seara aceea am stat cu copiii mei la masă și am râs împreună după mult timp. Dar liniștea nu a durat mult. A doua zi dimineață m-a sunat Anca:

— Ilinca, mama mi-a spus că nu mai vrei să o ajuți. Cum poți să faci asta? Știi bine că eu nu pot veni des…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Anca, eu am ajutat cât am putut. Dar am și eu viața mea! Poate ar trebui să vă gândiți la o soluție pe termen lung pentru mama dumneavoastră.

A tăcut câteva secunde.

— O să vorbesc cu mama… Dar să știi că nu mă așteptam la asta de la tine.

Am închis telefonul tremurând de nervi și vinovăție. M-am simțit trădată și folosită. De ce era mereu vina mea? De ce femeile ca mine trebuie să fie mereu disponibile pentru toți?

În zilele următoare am încercat să-mi văd de viața mea. Seara citeam povești copiilor mei și dimineața beam cafeaua cu Doru pe prispă. Dar ceva mă rodea pe dinăuntru: sentimentul că am abandonat-o pe doamna Maria.

Într-o duminică am trecut pe la ea cu o plăcintă caldă.

— Bună ziua, doamnă Maria! Cum vă simțiți?

M-a privit cu ochii umezi:

— M-am descurcat… dar mi-e dor de tine.

Am stat împreună la masă și am povestit ca altădată. Am realizat atunci că pot avea grijă de ea fără să mă pierd pe mine însămi. Că pot ajuta fără să mă sacrific total.

De atunci am început să spun „nu” mai des. Să-mi apăr timpul și sufletul. S-au supărat unii, au bârfit alții, dar familia mea a devenit mai unită ca niciodată.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm de noi înșine pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Poate e timpul să vorbim despre asta…