Nu mai pot fi fata de serviciu a doamnei Maria: Povestea unei limite tăcute

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot să vin la dumneavoastră în fiecare zi, să vă fac cumpărăturile, să vă spăl geamurile și să vă ascult poveștile despre cât de nerecunoscătoare e fiica dumneavoastră. Am și eu o viață, am și eu problemele mele!

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca un strigăt, aproape fără să-mi dau seama. Stăteam în holul apartamentului ei, cu umbrela udă în mână, iar ploaia bătea în geamurile vechi. Doamna Maria s-a uitat la mine cu ochii ei mici și umezi, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun. Poate chiar nu înțelegea. Pentru ea, eram fata de la trei care mereu ajută, mereu zâmbește, mereu spune „da”.

— Dar, Ilinca, draga mea, ce s-a întâmplat? Nu ți-am cerut nimic greu… doar să-mi iei niște lapte și pâine. Știi că nu pot merge singură… Fiica mea nu vine decât de Paște și de Crăciun. Tu ești ca o fată pentru mine!

Mi s-a strâns inima. Îmi venea să plâng. M-am gândit la mama mea, la cât de singură se simte uneori, la cât de mult mi-aș dori să fiu aproape de ea. Dar eu nu eram fata doamnei Maria. Eu eram Ilinca, femeia care încerca să țină totul sub control: serviciul la farmacie, băiatul meu adolescent care nu mă mai ascultă de mult, soțul care vine acasă tot mai târziu și tot mai tăcut.

— Doamnă Maria, vă rog să mă înțelegeți… Nu mai pot. Am nevoie de timp pentru mine. Pentru familia mea. Pentru sufletul meu.

A tăcut. S-a uitat la mine ca la un trădător. Am simțit cum mă apasă vinovăția pe piept ca o piatră grea. Am plecat fără să mă uit înapoi, dar lacrimile mi-au curs pe obraji până acasă.

În acea seară, am stat pe canapea cu capul în mâini. Rareș, băiatul meu, a trecut pe lângă mine fără să mă întrebe nimic. Soțul meu, Mihai, a intrat târziu și a mormăit un „bună” fără vlagă. M-am simțit invizibilă în propria casă.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Ilinca, te rog frumos să vii măcar azi. Nu mă simt bine. Maria.”

Am stat cu biletul în mână minute întregi. M-am gândit la toate dățile când am lăsat totul baltă pentru ea: când Rareș avea febră și eu alergam să-i iau doamnei Maria medicamente; când Mihai voia să mergem la film și eu rămâneam să-i schimb perdelele; când mama mă suna plângând și eu îi spuneam că nu pot vorbi pentru că trebuie să ajut o vecină.

Am început să mă întreb: De ce simt mereu că trebuie să fiu bună cu toată lumea? De ce nu pot spune „nu” fără să mă simt vinovată? Când am uitat cine sunt?

La farmacie, colegele mele râdeau de glumele farmacistului-șef. Eu nu puteam decât să zâmbesc absent. În minte îmi răsuna vocea doamnei Maria: „Tu ești ca o fată pentru mine!”

În pauză, m-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Aveam cearcăne adânci și ochii roșii de nesomn. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, când mama îmi spunea mereu: „Fii bună cu toți! Ajută-i pe cei bătrâni! Dumnezeu vede!” Dar Dumnezeu vede oare și cât doare să te pierzi pe tine?

Seara, Mihai a venit acasă mai devreme. L-am privit cum își scoate pantofii obosit și m-am hotărât să vorbesc:

— Mihai, tu crezi că sunt o femeie bună?

S-a uitat la mine mirat:

— Ce întrebare e asta? Normal că ești bună… poate prea bună.

— Și dacă aș înceta să fiu așa? Dacă aș spune „nu” mai des?

A oftat.

— Poate ar trebui… Poate ai avea timp și pentru tine. Și pentru noi.

Am simțit cum mi se ridică un văl de pe suflet. Poate că nu sunt egoistă dacă mă pun pe mine pe primul loc din când în când.

A doua zi am trecut pe lângă ușa doamnei Maria fără să bat. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. În acea seară am stat cu Rareș la masă și am vorbit despre școală. Am râs împreună după mult timp.

După câteva zile, fiica doamnei Maria a venit din București. Am auzit-o certând-o pe bătrână pe hol:

— Mamă, nu poți să te bazezi mereu pe vecini! Trebuie să-mi spui când ai nevoie!

M-am gândit atunci că poate nu e vina mea că lumea e plină de oameni singuri și neputincioși. Poate că fiecare trebuie să-și poarte crucea.

Dar încă mă doare când trec pe lângă ușa doamnei Maria și aud liniștea din apartamentul ei.

Mă întreb: Oare am făcut bine? Oare există o cale prin care poți ajuta fără să te pierzi pe tine? Sau suntem condamnați mereu să alegem între noi și ceilalți?