Nu mai pot, Irina: Povestea unei despărțiri în București

— Irina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa.
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din Drumul Taberei. Era târziu, ploua cu găleata afară, iar lumina galbenă a veiozei tremura pe pereți. Am rămas cu mâna pe cana de ceai, simțind cum mi se scurge sângele din obraji.
— Ce vrei să spui? am întrebat încet, de parcă dacă vorbeam mai tare, totul s-ar fi prăbușit și mai repede.

Vlad nu m-a privit. S-a ridicat, s-a plimbat nervos printre rafturile cu cărți, apoi s-a oprit lângă fereastră. A tras aer adânc în piept.
— Nu mai sunt fericit. Nu mai știu cine sunt lângă tine. Simt că mă sufoc.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. De luni de zile îl simțeam distant, dar am crezut că e doar stresul de la muncă, facturile, grija pentru fetița noastră, Mara. Niciodată nu m-am gândit că va rosti cuvintele astea. Am vrut să țip, să-l întreb dacă are pe altcineva, dar nu am putut. M-am ridicat și eu, tremurând.

— Și Mara? Ce facem cu ea?

A tăcut. Apoi a spus încet:
— O să rămânem părinții ei. Dar nu mai putem fi soț și soție.

A doua zi dimineață, Vlad și-a făcut bagajul. Mara dormea încă. Am stat pe hol, privind cum își pune hainele în geantă, cum își ia laptopul și câteva cărți. Nu m-a privit nici atunci. Când a ieșit pe ușă, am simțit că rămân fără aer.

Au urmat zile întregi de tăcere. Mama m-a sunat de zeci de ori.
— Irina, ce-ai pățit? De ce nu răspunzi?

N-am avut putere să-i spun adevărul. Într-un final, am cedat și am mers la ea acasă. M-a privit lung, cu ochii umezi.
— Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns.
— Vlad a plecat. Nu mai vrea să fim împreună.

Mama a oftat greu.
— Știi… și taică-tu a vrut să plece când erai mică. Dar eu am tras de el. Pentru tine. Poate ar trebui să lupți mai mult.

M-am simțit vinovată. Poate chiar nu am făcut destul? Poate trebuia să fiu mai atentă la el? Seara, când Mara dormea, mă uitam la pozele noastre vechi: la nunta din Sinaia, la vacanța din Vama Veche, la primul Crăciun în trei. Unde s-a rupt totul?

Prietenii au început să mă evite sau să mă compătimească. La birou, colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte.
— Irina, dacă ai nevoie să vorbești… știi că sunt aici.

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam ca o umbră care se târâie prin viață doar din inerție.

Cel mai greu era cu Mara. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă seara.
— Mami, unde e tati?

Îi spuneam mereu aceeași poveste:
— Tati are mult de lucru acum, iubita mea.

Dar într-o seară m-a privit fix în ochi și mi-a zis:
— Tu plângi când crezi că nu te văd.

Atunci am realizat cât de mult o răneam și pe ea cu tăcerea mea. Am început să mergem împreună în parc, să-i citesc povești înainte de culcare, să râdem la desene animate proaste doar ca să uităm pentru câteva minute cât ne doare absența lui Vlad.

Într-o zi, Vlad a venit să o ia pe Mara la film. L-am văzut după două luni pentru prima dată. Era slab, tras la față, dar părea mai liniștit.
— Putem vorbi? m-a întrebat el pe hol.

Am dat din cap.
— Irina… îmi pare rău pentru tot. Dar nu pot să mă întorc. Am nevoie să fiu singur o vreme.

Am vrut să-l urăsc pentru egoismul lui, dar nu am putut. În adâncul sufletului știam că nici eu nu mai eram aceeași femeie care se îndrăgostise de el acum zece ani.

Au trecut luni. Am început să merg la terapie. Să scriu într-un jurnal tot ce simt: furie, tristețe, dorința de a-l vedea pedepsit pentru suferința mea și apoi vinovăția pentru gândurile astea negre. Am început să ies cu Mara prin oraș: la teatru de păpuși, la cofetării mici din Cotroceni unde ne ascundeam de lume și ne spuneam povești inventate.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mulțumesc că ai grijă de ea atât de frumos.” Am plâns iar, dar lacrimile erau altfel – nu mai erau doar de durere, ci și de recunoștință că încă putem fi părinți buni pentru copilul nostru.

Familia mea încă spera că ne vom împăca.
— O familie trebuie să rămână unită! îmi spunea tata la fiecare masă de duminică.
Dar eu știam că uneori dragostea nu e suficientă ca să țină doi oameni împreună.

Acum e primăvară. Am început să simt din nou gustul cafelei dimineața și mirosul florilor din piață. Încerc să mă regăsesc pe mine însămi – femeia care visează, care râde fără motiv și care știe că viața merge înainte chiar dacă uneori doare al naibii de tare.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Oare câți dintre noi aleg să tacă atunci când ar trebui să strige după ajutor? Poate că e timpul să vorbim despre asta.